Ultima oară când am dat o raită prin Grădina Botanică, cactușii erau tot acolo, în fața serelor – acum închise din motive de pandemie. Un individ bizar, îmbrăcat amenințător în negru din cap până-n picioare, se apleca spre ei. Ca și cum ar fi făcut ceva reverențe…
Ca și cum s-ar fi înclinat cu respect în fața lor. Am încercat să scot tiptil aparatul foto din rucsac.
Dar taman în momentul în care fermoarul scârțâia amarnic – individul cu ochi verzi mi-a aruncat o privire primejdioasă. Parcă șoptind printre buze: „Nici să nu te gândești…!”
Nici nu m-am mai gândit, m-am întors pe călcâie, gata s-o rup la fugă. Cu coada ochiului l-am văzut măsurându-mă încă o dată din priviri.
Apoi s-a aplecat cu urechea spre unul din cactușii verzui. Am făcut câșiva pași, am întors capul – individul era tot acolo…
Uscățiv, cu priviri încruntate, cu păr mai lung și ochi verzi, mereu sictirit și îndoliat. Îl mai văzusem de câteva ori pe străzile din Bistrița. Sau pe la ceva evenimente.
Acum își apropiase urechea de cactușii ăia. Asculta. O fi ceva mesaj secret la mijloc… Te pomenești că-i transmit ăștia cine știe ce cuvinte de înțelepciune rătăcite prin nisipurile africane, mi-am zis.
S-a îndreptat bruc, lămurit. A țâșnit spre ieșire, fără să mai privească înapoi.
M-am apropiat și eu de cactuși. I-am privit îndelung. Mi-am aplecat urechea spre cel mai apropiat.
Nimic. Nicio șoaptă… Parcă mai încolo, de unde din mijlocul lor, se auzea un sunet slab, ca un scâncet. Cactușii pârâiau, parcă, gata să crape… În rest – liniște și „beznă oarbă”…
Niciun mesaj secret, de data asta…
Foto @ Nadia C / Gradina Botanică din Cluj
