I-am zărit de departe: se foiau ghemuiţi pe loc, dându-şi coate. Fremătând şi foindu-se, în părculeţul de la Lamă. Şoptind cumva îngrijoraţi. Urmărind cu priviri încordate ghinionul…
Era un grup de patru sau cinci copii, care fluturau în linişte din mâini. Încercau cumva să semnalizeze pericolul, fără să atragă prea mult atenţia. Sau fără să-l sperie…
Ghemuiţi şi şoptind între ei – urmăreau cu priviri febrile o pisică neagră.
Şi ea, ghemuită lângă un scuar de flori. Încercând din răsputeri să-şi potolească foamea…
Chinuindu-se să scoată iaurtul din cutia aruncată la plezneală pe trotuar.
„Linişte…! Ghinionul mănâncă…”, a şoptit unul dintre copii.
„Să aşteptăm să termine şi apoi să-l prindem de coadă…!”
„Ar fi imposibil…! Dacă are burta plină, ghinionul nu poate fi prins în veci…!”, i-a avertizat un alt puşti.
Nu mai ai nicio şansă atunci când ghinionul te priveşte adânc şi înfometat în ochi… Un fior de spaimă îţi traversează discret sufletul şi îl paralizează. E limpede – începi să-ţi închipui tot ce e mai rău…
[arve url=”https://youtu.be/k6os3mOi91c” /]
