S-a pierdut în negura timpului sensul acestei căsuțe amplasate strategic în parcul municipal, nu foarte aproape de malul apei. Nu mai știe nimeni cum a aterizat aici, care a fost scopul ei, cine și la ce a folosit-o pe vremuri…
Dar căsuța nimănui din parcul municipal – cutia de metal cu geamurile zdrobite și ușa demult smulsă din țâțâni – se încăpățânează totuși să existe.
Sare încă în ochi – ca o pată de culoare stridentă.
Respiră acolo printre crengi căzută pe gânduri. Amintindu-și poate de vremuri mai bune când geamurile erau intacte. Când copiii nu se întrecuseră s-o picteze cu graffiti în toate culorile curcubeului. Când cartoanele și mizeriile nu-i invadaseră interiorul…
Acum pare imposibil să-ți imaginezi înăuntru un câine vagabond… Dar cu un mic efort de imaginație, reușești: poate că măcar un suflet pribeag / obosit / zdrențuit folosește peste noapte și căsuța asta la ceva. Când plouă, să zicem…
