Nimic nu pare să fie mai energizant decât o mantie mov sclipitoare, alunecată de pe umerii unui cavaler taman la poalele podului de piatră din parc… O mantie de celofan ca o bine-meritată decorație, într-un peisaj cenușiu de început de martie…
Podul de piatră care, în cântecelul din copilărie, se dărâma, venea apa și îl lua – la Bistrița este încă zdravăn și impunător. Încă învăluit în ape verzui. Încă ornat cu misterioase crengi pline de sensuri lângă picioarele late de beton.
O scurtă plimbare prin zonă nu face decât să ne reamintească zilele toride din anii 80 în care obișnuiam să ne scăldăm acolo… Să ne zdrelim picioarele în pietrele invizibile de pe fundul râului.
Să inspectăm la final misteriosul canal din care se scurgea un fir de apă îngrozitor parfumată. Să visăm aici scenele din Mizerabilii... Sau să ne închipuim că, dimpotrivă, cine ar avea curaj să pătrundă în interior ar descoperi labirintul murdar și întunecat care face legătura cu tunelul legendar care pornește de sub turnul bisericii evanghelice…
