Dă-i Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu… Vechea și înțeleapta vorbă ne îndeamnă să nu amestecăm lucrurile și să facem diferența între lumea aceasta și cea a spiritului.

Împărăția Cezarului este a acestei lumi. Și chiar dacă s-a dus Cezarul și avem o republică – a rămas o autoritate căreia trebuie să îi plătim: statul.

Statul este ansamblul instituțiilor unei țări și șeful lui este președintele. Legea ne obligă la taxe, dări, impozite pe care le colectează interpușii statului. Cu dumnealui nu ne întâlnim niciodată pentru că a fost suficient de viclean ca să se risipească. Dar cum, necum are o mână suficient de lungă ca să ajungă în buzunarul fiecărui cetățean. Orice faci în viață statul e acolo și își ia partea. Și cu rost și fără rost.

Una dintre frumoasele definiții ale statului este dată de Friedrich Nietzsche care spune că statul este acolo unde lenta sinucidere a tuturor se numește viață. Dă cezarului ce e al cezarului, adică banul pe care își are efigia.

Dar lui Dumnezeu ce să îi dai? El, Bunul Dumnezeu, îți cere să activezi tot ce ai mai bun în inima ta: mila, compasiunea, respectul, cinstea, iubirea. Iar partea aceasta bună a sufletului tău nici măcar nu trebuie să i-o dai lui, ci aproapelui tău. Când îi dai săracului lui Dumenzeu îi dai, când ajuți bolnavul, pe Dumnezeu îl ajuți, când faci o faptă bună pentru el o faci.

Dacă stai să te gândești este simplu: în fiecare zi poți să-i dai ceva lui Dumnezeu cu mare folos pentru sufletul tău, ca să nu te doară că dai atât de mult Cezarului și cam în seamă de nimic.