De omul bun și de vremea bună nu te saturi niciodată, spunea mama mea Maria. Și mult adevăr este în această vorbă, pentru că de povestit cu ea nu mă săturam niciodată, după cum zilele de vară petrecute pe malurile Someșului pe lângă moara din Feldru aș fi vrut să fie nesfârșite…

Trece vremea și toate se schimbă. Acum oamenii nu mai ajung decât rareori să vorbească unul cu altul direct și privindu-se în ochi. Pentru că de la cel cu țâța-n gură până la cel cu barbă sură –  toți avem telefon.

Această binefacere a progresului ne ferește de contactul direct și ne aruncă în plină nevroză –  definită scurt de Karl Gustav Jung ca prezență a unei absențe. Definiția telefonului mobil este egală unu la unu cu definiția nevrozei. Dar amândouă pot fi stăpânite dacă avem voință și bun simț.

Este paradoxal, dar de multe ori dacă vrei să vorbești cu un om este mai ușor să îl suni. Chiar dacă ești în camera alăturată. Pentru că dacă intri la el o să-l găsești vorbind la telefon cu altcineva.

Nici vremea bună nu se mai lasă văzută și sărbătorită, pentru că oamenii care stau pe bănci în parc sunt cam toți cu ochii pe ecranele telefoanelor.

Trebuie să căutăm omul bun și vremea bună pe mai departe, dragii mei… Pentru că sănătatea noastră este dependentă de lucrurile reale și naturale – nu de ecrane. Trebuie să lăsăm în fiecare zi loc întâlnirii directe cu oamenii de care sufletul are nevoie.

Pentru că, vorba mamei, de omul bun și de vremea bună nu te saturi niciodată.

Foto @ Alexandru Uiuiu / Revista Zestrea