Am traversat o perioadă foarte tulbure socială, din pricina alegerilor locale, parlamentare și prezidențiale. Informația este fundamentală în aceste situații și fiecare și-a luat-o după putere: fie din televiziuni, radiouri, din presă, fie de pe rețelele de socializare, care au gemut în fiecare zi de mesaje.
Libertatea este o sabie cu două tăișuri și nu prea vorbește nimeni decât despre partea ei luminoasă. Cum că putem să facem ce vrem și ce ne taie capul. Însă al doilea tăiș al acestei săbii este responsabilitatea — și despre asta se vorbește foarte puțin.
Mai spun o singură propoziție, deși ar merita să revin la acest subiect, pentru că s-a discutat mult despre sistem. Opusul sistemului nu este libertatea. Opusul sistemului este anarhia. Orice democrație are nevoie de un sistem și, oricât ne-am strădui cu o opțiune sau cu altă opțiune, nu facem decât să introducem alți oameni în același sistem.
Asta este bine de reținut.
Dar voi reveni la libertate și responsabilitate, cu gândul că l-am citit cu vreme în urmă pe Erich Fromm, care a prezentat o perspectivă pe cât de inedită, pe atât de adevărată: cum că libertatea poate să devină o povară, nu un beneficiu.
Libertatea fără educație devine o povară. Iar mediul public confirmă asta zilnic.
În epoca noastră digitală, în care libertatea de exprimare este garantată mai mult ca oricând, devine tot mai evident că o libertate neînsoțită de gunfire critică, așezată, cumpănită, profundă se transformă într-o povară acelui care este chemat la decizie.
Erich Fromm, în lucrarea sa clasică Fuga de libertate (1941), avertiza că eliberarea de autoritatea exterioară nu garantează o libertate autentică. Dimpotrivă, poate genera anxietate, dezorientare și o regresie în tipare de gândire nedorite: autoritarism, distrugere, conformism.
Dacă omul nu este format să fie liber, va fugi de libertate.
România actuală este un caz școală. Am cucerit „libertatea de”, am doborât ziduri, dar am uitat că adevărata eliberare cere ceva mai greu: construirea unui sine capabil de autonomie, responsabilitate și discernământ. În absența unei educații care să formeze gândirea critică și discernământul logic, spațiul public a devenit teren fertil pentru pseudo-gândire și sofisme.
Avem multe cazuri de pus astăzi în vitrina libertății greșit înțelese. Oricine poate emite opinii, dar puțini înțeleg ce înseamnă un argument coerent sau o idee validă.
Se confundă emoția cu adevărul, popularitatea cu logica, autoritatea cu validitatea. Comentariile devin câmpuri de bătălie pentru raționamente strâmbe, nu dezbateri reale.
Un exemplu banal: „Dacă această idee vine de la un șef de partid aureolat cu prezența la televiziune, trebuie să fie adevărată” – un caz tipic de apel la autoritate (argumentum ad verecundiam).
Sau „Ori ești de partea noastră, ori ești împotriva noastră” – un caz clasic de falsă dilemă, care ignoră nuanțele și complexitatea realității. Ori, mai frecvent, atacul la persoană: „Nu ai dreptul să vorbești despre morală, că ai divorțat de trei ori” – un ad hominem care ignoră conținutul ideii și lovește în biografia interlocutorului folosit de nenumărate ori de oamenii care nu percep idei și fug în biografii.
Si vom continua cu câteva exemple de sofisme care se înmulțesc pe zi ce trece acompaniate de știri false pentru. Constituim astfel un curs scurt la Școla de Vară a Heitărilor care, dea Domnul Dumnezeu să le citească sau să afle cumva că le strică sănătatea mintală și prin folosirea lor se provoacă un rău social:
1. Apelul la majoritate (ad populum)
„Toată lumea spune că pensiile speciale sunt meritate.” Dar „toată lumea” poate greși. Tot așa cum milioane de români credeau, în anii ’90, că „Regele a fugit cu trenul plin de aur”, o idee falsă poate deveni majoritară, dar nu mai adevărată.Să nu mai pomenescf că toată lumea din piață l-a ales scăpat la vreme pe Barabas….
2. Ad hominem (atac la persoană)
Un comentariu frecvent întâlnit sub postări ale intelectualilor sau specialiștilor: „Tu ce-ai făcut pentru țara asta?” Acest tip de atac mută discuția de la argumentul propus la biografia vorbitorului, anulând orice dezbatere rațională.
3. Falsa dilemă (false dichotomy)
„Ori ești patriot, ori ești trădător.” E o logică tipic extremistă, dar populară în rândul celor care preferă judecățile alb-negru. În realitate, există nuanțe, poziții echilibrate, perspective critice care nu exclud dragostea de țară.
4. Sofismul compoziției
„Toți oamenioi din piață sunt plătiți de Soros, pentru că am văzut unul cu un banner suspect.” Generalizarea unui caz singular asupra întregului grup e nu doar o eroare logică, ci și o formă de manipulare.
5. Argumentul circular
„Statul român e corupt, deci tot ce face este rău. Și pentru că e rău, e clar că e corupt.” Lipsa dovezilor externe, repetarea premiselor sub forma concluziei – e rețeta preferată a conspiraționiștilor.
6. Panta alunecoasă (slippery slope)
„Dacă permitem educație sexuală în școli, mâine o să avem copii care fac sex de la 10 ani.” Nu există o legătură logică între cele două afirmații, dar anxietatea e folosită pentru a bloca o politică publică.
7. Apelul la consecințe
„Dacă acceptăm că Biserica greșește uneori, înseamnă că nimic nu mai are sens.” Un argument trebuie evaluat pentru validitatea lui, nu pentru confortul pe care îl provoacă sau nu.
8. Generalizarea pripită
„Un profesor a fost prins luând mită. Deci toți profesorii sunt corupți.” A judeca întregul sistem pe baza unei excepții este nu doar incorect, ci și dăunător pentru coeziunea socială.
9. Apelul la emoții
„Dacă iubești copiii, nu vei susține vaccinarea lor!” Emoțiile intense nu pot ține loc de dovezi medicale sau de politici publice bazate pe știință.
Această proliferare de erori de raționament, fie ele formale sau informale, arată că libertatea de exprimare, neînsoțită de o educație a gândirii, nu ne apropie de adevăr sau de binele comun. Dimpotrivă, produce confuzie, polarizare și, în cele din urmă, reîntoarcerea la forme mascate de autoritarism și manipulare.
Fromm spunea limpede: Omul se teme de libertate nu pentru că e o povară în sine, ci pentru că nu este pregătit psihologic să o ducă.
Educația este cheia. O educație care nu se oprește la informație, ci formează spiritul critic, empatia și capacitatea de a analiza un argument dincolo de impulsul emoțional sau de ecoul grupului.
Ceea ce numim astăzi „libertate de exprimare” riscă să fie o iluzie toxică dacă nu este dublată de libertatea pentru adevăr, pentru binele comun, pentru reflecție. Nu e suficient să putem vorbi. Trebuie să știm ce spunem, de ce și cum.
Libertatea fără rațiune este doar o junglă mai bine cosmetizată și o excursie în anarhie, iar fuga de gândire e tot o fugă de libertate.
