Cine râde la urmă râde mai bine spune o vorbă care îndeamnă la precauție în toate cele. Pentru că s-ar putea ca, în prima fază, să ne întâlnim doar cu aparențele, și abia mai târziu să dăm de esențe. În mod firesc se întâmplă așa, mai ales când avem de-a face cu izbânzi care se desfășoară în etape.
Se pot bucura câinii când văd că ursul este la tomberon, dar în pădure, acolo unde are toate mijloacele, nu le este atât de ușor să facă haz de el.
De multe ori, albatrosul, pasărea cerului, este batjocorit de marinarii care îi dau cu pipa peste cioc atunci când se odihnește pe vreo corabie. Dar albatrosul poate sta în aer luni de zile. Iar zborul lui este aproape o definiție a zborului, și marinarii nu au decât să îl admire în înaltul cerului.
În lumea oamenilor sunt bătălii și războaie. Mulți se bucură când au câștigat o bătălie, fără să-și dea seama că strategia de a câștiga războiul era mult mai amplă și mai lungă.
Așa se întâmplă și cu „cine râde la urmă râde mai bine”. Pentru că, de multe ori, bucuria se lasă așteptată și trebuie să ai răbdare ca să o poți consuma.
Către lucrurile aparente, oamenii grăbiți și superficiali râd din prima și nu-și dau seama că au râs de cel ce avea să le devină stăpân.
Cine râde la urmă râde mai bine spune vorba românească intrată în viața de zi cu zi… Și ca să încheiem cu un zâmbet, o să vă spun și o mică anecdotă: am văzut pe un zid că era scris „Dumnezeu a murit” – semnat Friedrich Nietzsche. Iar mai jos scria „Friedrich Nietzsche a murit” – semnat Dumnezeu. Atât.
Foto @ Alexandru Uiuiu / Revista Zestrea
