În puținul timp rămas până la sărbători, ne mai oprim din lucru și mai butonăm telefonul pentru a mai transmite un gând celor apropiați. Celor dragi, cărora nu vrem să le urăm grăbiți, lipind un mesaj găsit la întâmplare. De aceea, ne facem timp și sunăm :
– Alooooo, draga mea, mai poți…? Sigur mai ai de lucru, dar te-am sunat ca să te țin puțin în povești, ca să îți mai tragi sufletul și tu! Și să-ți urez Sărbători fericite!
– Știi ce? Mulțumesc! Bine ai făcut! De azi dimineață, nu m-am odihnit nici un pic. Spune-mi, tu ce faci? Cum ești?
– Ocupată maxim, dar mă opresc un ceas din toate, căci vreau să scriu ceva.
– Știi, ce? Hai, să-ți dau un subiect de scris! Vrei? Doar tu îl pui pe hârtie așa cum trebuie. Este un fapt real și de aceea vreau să-l scrii! De câte ori vin sărbătorile și simt că mai trece un an, mă gândesc cu tristețe la cei care au plecat dintre noi. Unii mai grăbiți, unii de vârstă, alții de boală, poate… Și i- am pierdut, s-au dus. S-au dus și cei care ne-au făcut un mare bine și cărora n-am avut timp să le mulțumim vreodată. Poate, o lumânare aprinsă și o rugăciune… ar conta. Cine știe?
– Te ascult! Spune! Ai ceva, pe suflet?
– Am, da, am! Ascultă…
Eram în clasa a XII-a, în prag de examen de bacalaureat. În urmă cu 40 și… de ani, când dădeai examene peste examene. De admitere, de treaptă, teze peste teze, disciplină și trudă. Truda învățării cu seriozitate. Altfel, nu aveai mari șanse să termini un liceu foarte bun, cu perspective de loc de muncă.
Așa că, burta pe carte pentru o notă mare și la examenul de bacalaureat. Era examenul maturității. Așa era doar pentru unii, căci alții eram tot copii, cu mintea și sufletul.
Deci, intru în sala de examen, frântă de oboseala învățatului și a nesomnului. Era oboseală și responsabilitate, nicidecum nu i-aș zice stres. Emoțiile nu te lăsau să dormi prea liniștit și era normal să fie așa. Eram în prima zi de examen, la limba româna. Intrăm în sală, ne ocupăm locurile, ni se face prezentarea regulilor. De copiat, nu era cazul, într-o clasă atât de silitoare. Iar corectitudinea trebuia văzută nu doar de profesorii supraveghetori, cât mai cu seamă de profesorii din Ministerul de atunci care erau veniți expres prin licee, pentru a se asigura de bunul mers al lucrurilor, la aceste examene.
Deci, nasul în foaie, verificarea instrumentului de scris și așteptarea momentului când se vor scrie subiectele pe tablă. Le-au scris. Uraaaaa! Da, știu! Doamne ajută! (Putea să pice un subiect pe care sa nu-l fi învățat, dar le-am parcurs pe toate! Dar, totuși, la cât am învățat….!)
– Așa te știam și eu, mereu serioasă și silitoare. Mereu, mereu… Dar și ghinionul poate veni… Of!
– Da, dar nu la mine! La colega de vis-a-vis, care habar nu avea ce să scrie pe foaie. Altfel, o colegă silitoare. Ghinion, nu altceva! Se știa că îmi plăcea materia și nimeni nu se mira că în scurt timp mi-am umplut cu scris foile din față. Văzând-o pe colega care stătea neputincioasă, urmărindu-mă cu jale cum scriu, după jumătate de timp trecut degeaba, celelalte colege au început să se agite în numele ei. Stătea privind în gol, înspre tavanul clasei. O vedeam și noi, o vedea și profesorul supraveghetor, cel care nu avea nimic în comun, nici cu limba română, nici cu profilul nostru. Îl cunoșteam doar de pe coridorul pe care îl salutam respectuos, de fiecare dată. Nu știa că sunt fiica fostului său elev, din tinerețe, că îl priveam în poza de absolvire a tatălui meu, pe atunci tânăr…
Acum, profesorul era în prag de pensie, dar purta aceleași reguli în priviri, în judecata vieții și a matematicii, ca și în îmbrăcămintea-i sobră, impecabilă. Era MODELUL perfect al personalității unui profesor.
În ziua aceea, supraveghea desfășurarea corectă a unui examen la o disciplină cu care probabil nu simpatiza prea mult. Statea pe „scena” pe care era catedra, urmărind totul, cu ochi de vultur. Un compromis ar fi aruncat și numele liceului în aer.
Așa că… totul, ca la carte.
La un moment dat, din sală, subtil dar destul cât să înțeleg, mi se face semn să o ajut cumva pe colega Y, care stă degeaba și nu scrie. De ce eu? Pentru că toata lumea observă cât de mult am scris și că un refuz din partea mea nu ar fi însemnat decât lașitate sau răutate. Cum? Nu era acesta un examen al maturității? Era și al curajului.
Era vârsta la care nu te gândești că oricare dintre cei din jur puteau să facă un asemenea gest. Nu pui întrebări, căci nu vrei să fii acuzat de egoism.
Așa că, în momentul în care intră secretara liceului aducând tava cu cafea domnului profesor (stând cu spatele spre noi), prind momentul și îi pasez foaia pe rândul de vis-a-vis, colegei care dădea disperată din mâini, exprimând strigătul de ajutor.
Eu mi-am văzut de scris apoi, netulburată, dar nici conștientă de gestul făcut și de gravitatea lui. Cu capul în foaia din față, continuam să scriu, până când, o mână grea se lasă pe umărul meu, oprindu-mă din scris. Era domnul profesor.
N-am să-i uit privirea! Nu era doar reproș, mai era ceva ce doar peste ani puteam să înțeleg. Ani de profesie.
– E a ta foaia? Tu i-ai pus-o pe bancă colegei tale?
Profesorul văzuse gestul meu, în clipa când am mutat foaia pe banca colegei. Nu, nu a reacționat așa cum ar fi putut s-o facă. În clipa următoare, în sală intră inspectorul venit din minister. A trecut pe la fiecare și a văzut că totul e în regulă.
În momentul acela, am început să-mi fac griji. Răsfoia foile unora dintre colegi, la întâmplare, verificând. Nu, nu a făcut-o și la colega mea. Nu știu cum a sărit rândul…Atâta noroc!
Profesorul supraveghetor știa, vedea totul, dar privea în altă direcție, pentru a nu a atrage atenția. Era momentul de încordare maximă pentru toți cei prezenți. Erau martori la tot, dar niciunul implicați direct.
Inspecția a trecut…Uf! Ușa s-a închis.
Simțind mâna grea pe umăr, m-am ridicat în picioare. O clipă de tăcere și rușine din partea mea, de parcă aș fi comis o faptă mult mai gravă. Mi-am ridicat privirea înspre domnul profesor. S-a uitat adânc în ochii mei și a spus doar atât:
– Ia-ți foaia! Să nu mai faci asta, niciodată!
– Vă rog să mă iertați, domnule profesor!
Trebuia să mai continui atunci cu un MULȚUMESC! N-am făcut-o, dar o fac acum. I-am rămas datoare cu asta! De aceea, îmi amintesc. Am întins mâna tremurând de emoție și recunoștință! Purtam în mine un sentiment ciudat. Rușine, respect, dar și furie și răzvrătire. Nu pe colega care nu învățase îndeajuns, ci pe mine. Voiam să ajut, voiam să nu par lașă, dar nu am fost îndeajuns de conștientă. Cine, în locul meu, nu ar fi fost scos din examen? Nimeni! Nimeni nu purta nicio răspundere. Doar eu!
Timpul a expirat. Lucrările s-au adunat pe catedră și am semnat pentru asta. Am ieșit pe coridor, fără să-l pot privi în ochi pe profesor. Încă mă durea ceea ce am făcut. Așteptam ca cineva să-și ceară scuze! Nu să-mi mulțumească. Să înțeleagă ce am simțit eu, în acele momente. Eram un copil în pragul maturității. Era lipsa de responsabilitate, era inconștiență, era… Era ceva ce am realizat peste două zile, când i-am povestit totul tatălui meu.
– Cum ai putut să faci asta, draga tatei? Tu îți dai seama? Profesorul te putea nenoroci. Te putea scoate din examen. De ce ai făcut așa ceva? Aveai obligații față de colega aceea? Cum nu te-ai gândit? Doamneee, ori la ce m-aș fi putut gândi, dar la una ca asta, niciodată, draga tatei!
Știi ce? De câte ori te vei gândi la domnul profesor, să spui în gând Doamne dă-i sănătate! Putea să mă nenorocească, să mă dea afară din examen!
Nu era ca acum, să mai ai o altă șansă. Cu atât mai mult, cu cât avea și un supercontrol venit din minister! Bătrânul profesor și-a asumat un risc, în schimbul salvării unui destin. Fără să mă cunoască măcar. Era cel mai bătrân profesor al școlii, cel mai exigent si mai temut de elevi. În anul acela se pensiona. Ce ușor ar fi putut să facă un rău…! Ce greu i-a fost să-și asume un risc, cum rar se întâmplă…
Indirect, i-a dat răgaz și colegei să citească foaia, să se salveze.
Port încă în suflet, sentimentul acela de vină și furie pe mine – respect și recunoștință pentru PROFESORUL – OM.
Nu cred că în cariera dânsului a făcut vreun compromis vreodată, căci s-ar fi aflat. Eu am fost, cred, cel mai mare pe care l-a săvârșit!
Pe moment, nu înțelegi, căci mintea îți este necoaptă. Peste ani, trecând prin viață, ești pus în situații grele, în care nu găsești, poate, atâta curaj și putere, să faci ceea ce alții au făcut pentru tine.
Dumnezeu să te odihnească în pace, BUNULE PROFESOR T. G…! I-aș scrie numele aici căci merită! Și îi mulțumesc în gând, de câte ori îmi amintesc de dânsul. Odihnă veșnică… S-a stins la puțin timp după acea întâmplare. A lăsat în urmă atâția oameni formați pe drumul științei exacte. Se mai adăuga unul! Sunt eu! Nu m-a format, dar m-a salvat și mi-a dat voie să trag linia și să fac totalul în loc să scad, fără a rămâne decât zero din toata silința celor patru ani din viața de elev.
Așa că, scrie, Nadia, scrie-i și numele! Nimeni nu va înțelege altceva decât că poți frânge destine, în numele unui principiu corect, dar poți să fii și OM, dacă sufletul îți poartă conștiința… Mă bucur că m-am odihnit și mi-am transmis acum gândul de recunoștință față de un Stâlp al Omeniei! Odihnă veșnică, domnule profesor – OM, T. G.!
Și ție, gânduri și urări de bine, draga mea! Crăciun fericit…!”
