De curând, în Parlament a fost depusă o propunere legislativă, care promite să „organizeze” profesia de psiholog. Specialiștii în domeniu spun că este un amestec de birocrație sufocantă, bariere financiare absurde și o centralizare a puterii în jurul Colegiului Psihologilor. Ana Dragu, psiholog clinician și cognitiv comportamental și director al Centrului de Resurse și Referință în Autism „Micul Prinț”, spune că proiectul de lege lovește în psihologii care oferă servicii gratuite, obligându-i să facă „profit” și în cei mai vulnerabili dintre beneficiari, care nu-și permit serviciile.
Noul proiect de lege care vine să „organizeze” profesia de psiholog oferă Colegiului Psihologilor o poziție de „monopol educațional” pe cursurile pe care psihologii trebuie să le urmeze pentru a obține credite profesionale și pe testele pe care aceștia le administrează în cabinet.
Colegiul Psihologilor ar decide atât asupra intrării în profesie, cât și asupra retragerii dreptului de libera practică. Masteranzii nu ar mai avea voie să practice nici sub supraveghere, decât după finalizarea studiilor și susținerea a încă unui examen organizat de Colegiul Psihologilor.
O altă aberație identificată de specialiști este condiționarea vechimii profesionale de nivelul veniturilor. Vechimea este recunoscută doar dacă obții un venit net anual de cel puțin 12 salarii minime brute. Psihologii care lucrează în ONG-uri sunt astfel obligați să realizeze venituri substanțiale pentru a li se recunoaște vechimea. De asemenea, ONG-urile care oferă, de multe ori, servicii gratuite, nu vor mai putea apela la masteranzi pe care să-i formeze, pentru că noul proiect legislativ nu le-ar mai da voie să profezeze nici sub supraveghere.
Legea este criticată aspru și de Ana Dragu, psiholog clinician și cognitiv comportamental și director al Centrului de Resurse și Referință în Autism „Micul Prinț”, în condițiile în care ONG-ul oferă sprijin copiilor cu autism de ani de zile, gratuit:
„Este psihoterapia pentru toți sau doar pentru cei cu bani?
Nu știu câți psihologi lucrează în ONG-uri în România. Mi-ar plăcea să știu. La centrul nostru s-au format mulți, așa că vorbesc din interior.
În jurul noului proiect de lege se vorbește mult despre modernizare, rigoare și protecția beneficiarilor. Mult mai puțin despre ce rămâne neschimbat: un sistem care continuă să ridice obstacole exact pentru cei care lucrează acolo unde profitul lipsește, dar nevoia este maximă.
Nu am nimic împotriva Colegiului Psihologilor din România și nu contest nevoia unei legi actualizate. Problema este că, pentru unii dintre noi, noul proiect nu repară nimic. Doar oficializează o nedreptate veche.
De aproape 20 de ani am înființat și construit un ONG, acolo unde nu era nimic.
De aproape 10 ani sunt psiholog clinician și psihoterapeut.
Am licență, master, doctorat și formări profesionale. Lucrez cu sute de copii vulnerabili și oferim servicii gratuite.
Și totuși, pentru COPSI, această vechime nu este considerată o formă validă de exercitare a profesiei.
Deși, paradoxal, exact în domenii precum autismul și tulburările de neurodezvoltare, majoritatea covârșitoare a serviciilor este oferită de ONG-uri. Statul nu face față. Nu a făcut și nu va face prea curând. Iar familiile, în marea lor majoritate, nu își permit terapia. Singura gură de aer vine din ONG-uri, care funcționează din donații, sponsorizări și multă muncă neremunerată.
Sunt complet formată și complet calificată.
Lucrez cu copii al căror acces la sănătate mintală nu ar trebui să depindă de banii părinților, ci de etică.
Mesajul transmis de sistem, însă, a fost constant: acest tip de muncă nu contează.
Pentru a putea evalua copii, am fost obligată să îmi deschid cabinet privat, deși lucram deja într-o organizație acreditată.
Pentru a rămâne „conformă”, sunt împinsă spre activitate economică, adică spre a cere bani unor familii care abia reușesc să se descurce.
Pentru a putea deconta servicii pentru autism, mi se cere să creez structuri juridice suplimentare, să modific statute și să traversez straturi de birocrație care nu cresc calitatea actului profesional, dar consumă timp, energie și nervi.
Mi se cere constant.
Nu mi se oferă nimic.
Vechimea mea profesională nu este recunoscută. Nici a colegelor mele care lucrează în ONG-uri. Nu pentru că nu am fi competente sau experimentate, ci pentru că am ales o formă de practică ce nu generează profit.
Aceasta nu mai este o problemă individuală. Este un eșec structural. Atunci când reglementarea recunoaște aproape exclusiv forme economice de exercitare a profesiei, ea descalifică exact acei profesioniști care lucrează acolo unde nevoia este cea mai mare și resursele cele mai puține.
Rezultatul este previzibil: servicii gratuite sau subvenționate care dispar, specialiști care renunță, iar copiii — ca de fiecare dată — sunt cei care plătesc prețul.
Un sistem care pretinde că protejează sănătatea mintală nu ar trebui să își oblige cei mai dedicați practicieni să aleagă între recunoașterea profesională și coerența etică.”
