DE CITIT: Anul gândirii magice

Joan Didion – Anul gândirii magice

Joan Didion ne-a lăsat memoriile ei – destul de invazive, dată fiind tema centrală – ca pe un memento mori derivat: da, vei muri, dar nu asta e cel mai grav; cel mai grav e că partenerul tău poate muri în orice moment, când te-aștepți cel mai puțin, în cel mai puțin potrivit moment, când ai cea mai mare nevoie de el.

Abia întorși de la fiica lor, inconștientă la terapie intensivă, a cărei stare se înrăutățește pe zi ce trece, autoarea e martora unui incident cardiac brutal care o lasă văduvă; e nevoie de câteva luni ca fiica ei să se trezească, să se pună pe picioare și, astfel, să aibă loc înmormântarea.

La scurt timp însă se prăbușește din nou, și mai aproape de moarte. Joan Didion e nevoită să-i aloce puținele resurse în întregime, amânând încă o dată doliul care se cerea trăit după cei patruzeci de ani de căsnicie.

Emmanuel Carrère – Limonov

Încă de la începutul cărții, Limonov este prezentat ca un rebel teribil, fără pic de respect față de orice tip de autoritate, cu excepția celei emanate de hoți, de tâlhari, de mafioți: „Eduard și prietenii lui, […] exact invers decât noi, nu aveau nici cel mai mic respect față de deținuții politici. Fără a înțelege despre ce era vorba, îi considerau fie intelectuali fițoși, fie niște cretini care se lăsaseră băgați la zdup fără ca măcar să știe pentru ce. Tâlharii în schimb, erau niște eroi și, mai ales, acea aristocrație a banditismului, numită vori v zakonie” (hoți în lege, variantă postsovietică a mafiei).

Într-adevăr, Limonov a fost, încă de tânăr, un om extrem de inteligent, dotat de la natură cu acel talent poetic cu care natura îi înzestrează pe mulți ruși, dar și cu o carismă extraordinară: în Lefortovo, o închisoare politică cu un grad ridicat de securitate, „a descoperit nu numai modalitatea de a scrie șapte sau opt cărți, dar și să își ajute tovarășii de celulă, care au ajuns să îl considere în același timp un super boss și un fel de sfânt. În ziua în care a fost pus în libertate, deținuții și gardienii s-au bătut să-i ducă valiza.”

Alberto Manguel – Sfârșitul bibliotecii mele

Alberto Manguel este ceea ce se cheamă un cititor profesionist. Întreaga lui carieră literară are drept centru de greutate experiența esențială a lecturii. Cărțile sale vorbesc despre sute de alte cărți, lectura lui Manguel este o lectură meta: o lectură despre lectură.

Fără ambiții de scriitor notoriu, fără dorința de a inova neapărat sau de a construi o lume ficțională proprie, Manguel este un martor livresc: un privitor pasionat, un comentator subtil, un connoisseur al cărților, cu toate ritualurile și bizareriile pe care le implică o dragoste sinceră și îndelungată față de acestea.

Volumul Sfârșitul bibliotecii mele a pornit de la un punct de cotitură în viața de cititor a lui Manguel: nevoia de a se muta într-o nouă casă și odată cu aceasta, provocarea de a-și dezasambla biblioteca cu scopul de a o transporta în noua locuință.

Acest eveniment personal a declanșat o meditație de 200 de pagini, de fapt un eseu văicăreț însoțit de 10 digresiuni, 10 paranteze, 10 moduri de a ocoli subiectul dureros al împachetatului. Dacă această carte este doar un pretext pentru procrastinare sau un bilanț cultural intim decideţi voi…

Zorin Diaconescu