Bistrițeanul

Sunt vinitură. În Bistrița-Năsăud am ajuns ca un meteorit desprins din explozia planetei București. N-am provocat daune și nici n-am făcut o gaură în asfaltul lipsă de acum 12 ani. M-am scuturat de praful șmecheriei, și așa nu eram licențiat în domeniu, încercând să trăiesc liniștit partea aceea a vieții în care amintirile sunt multe, iar probele de atletism viteză doar închipuiri.

Bistrița-Năsăud nu m-a primit cu brațele deschise, dar m-a primit. M-a lăsat să mă uit în ochii pădurilor, munților, oamenilor.

Am fost siderat de liniștea duminicilor, de pustiul străzii și aglomerația din biserici. M-am rugat și la Coroana, și la Parva, și la Bungard sau Piatra Fântânele. Am văzut Nețeni cu sfiala cu care pășește orice păcătos în raiul nepermis. Am întâlnit oameni și mai buni, și mai răi, și dezinteresați, și plictisitori, și politruci.

Am mâncat parizer cu pâine caldă de pe capota mașinii, dar si un steak de vită Angus. M-am certat, iar de împăcat m-am împăcat cu mine. Statutul de venetic nu mă lasă nici acum să am liniște psiho-somatică, asa cum ar spune un medic psihiatru. Nu am rude și neamuri de sânge în Bistrița-Nasăud. Doar soție.

„Viorele, ce cați în Ardeal?” Viață. Un dram de relaxare. Să respir liniște. O evadare din absolutul aglomerării urbane, acolo unde conștiința se ia la întrecere cu instinctele primare. În metropolă supraviețuiești, în Bistrița-Năsăud trăiești. Cu brânză de la mama ei, cu jinars și gândul la ziua de mâine: o fi cumva!

M-am lăsat dus de val în tot acest răstimp, o veșnicie întruchipată în breasla asta a presei. „Ești de-al nostru, de-acum”, îmi spun mulți deși accentul îmi trădează apartenența. Oamenii sunt oameni, ca peste tot. Săraci, bogați, supărați sau veseli, muncitori și trântori, iubitori și urîcioși, însă felia aceea de binețe au mâncat-o la timp în copilărie.

Există și în Bistrița-Năsăud accidente, există droguri, năpastă, indiferență, a existat chiar și un jaf la o bancă, prostie, politică, interes, batjocură dar….frumosul le acoperă zi de zi.

În Bistrița-Năsăud am marea șansă de a rămâne lucid în ciuda oricărei mizerii provocate de om, altfel în București eram demult la Gheorghe Marinescu scriind felicitări de Paște înainte de Crăciun.

Apropo, vine Crăciunul. Ca în fiecare an mă duc la mama, acolo unde s-a născut, nu la New York, ci în munții Vrancei. Alți munți, alte păduri, altă țuică, apoasă, pentru că, să-mi fie cu iertare, jinarsul este medicament.

Vine Crăciunul, iar eu, păcătosul, am primit în Albești pomana porcului. Cu mămăligă de-aia bună și varză murată cu ulei și piper. M-am închinat de bogdaproste și mă gândeam că ăia ce petrec în centrul istoric al Capitalei sunt sărmani la capitolul gust.

Incerc și reușesc să realizez unele emisiuni în care oamenii cu dare de mână să ajute nevoiașii. Mă implic, critic, vorbesc, scriu și uit că sunt venetic. „Sărut mâna, o pâine, vă rog. Cu drag, dar de unde sunteți că n-oți fi de pe la noi”.

Ba da. Sunt de-aici. Bistrițean. Român. Prescurtat…Bistrițeanul.ro.

P.S. Mulțumesc.