Ajun de sărbătoare… de sărbători aşteptate, de alergări, de trudă multă, mai ales pentru femei… Cu câțiva ani în urmă. Prin faţa casei trece grăbită lelea Todosia, femeie la 60 şi… de ani. Se grăbea cât putea, că o durea un picior. Mă vede şi mă întreabă, ca de obicei:
– Vine meşterul să termine ce a început, în vară. N-am ce face! Acum vine, acum îl primesc! După sărbători, pleacă iar la muncă, în Germania. O să treacă…
– E greu şi pentru mine să fac nu doar mâncare, ci şi curăţenie… Dar fie! Hai, treacă, de la mine!
Ziua începe cu mult prea devreme şi ţineeee… până târziu. Prăjituri, sarmale, chiftele, şnițele, piftie… câte…
– Oare cum să prepar brânza asta de vaci?
– Păi, îmi spune mama, o rulezi într-o foaie preparată sau cumpărată – foietaj – şi iese ceva delicios, dacă îi mai pui şi vanilie, zahăr, arome, ca în reţetă. Înţelegi? Cumperi foietaj, că se gasește, rulezi, bagi la cuptor şi… gata!
Prin faţa casei trece grăbită lelea Todosia, femeie la… 60… şi… de ani. Se grăbea cât putea, că o durea un picior. Mă vede şi mă întreabă, ca de obicei:
– Da, auzi, doamnă, mă duc la cooperativă, nu vrei să-ţi aduc ceva? Nu-ţi trebe nimica?
– Ba da, vreau! Hai, te rog, să îți scriu pe o hârtie!
– No, da’ cum să-mi scrii? Da’ ce, îs proastă? Io nu şciu? Cum aşa, doară io şciu, ca pe carce! Orice…
– Bine, lele Todosie, atunci fă bine şi cumpără-mi un aluat fraged, aşa îi zice, pentru haioş. Şi un pachet de foietaj. Aşa ceri! Să-ți scriu sau nu?
– Ba nu! zice ea sfătoasă. Io şciu să zâc… Da’ cum gângeşci dumneata? Havai, auzi, să-mi scrie! Ca pe carte, aşa ge bine şciu!
Trece vremea, multă: un ceas bun, bun, două… Apare lelea, hotărâtă:
– Ia, doamnă, ţ-am adus ge tăce! Cum ai cerut!
– Da? Oare ai găsit de toate? Mare minune…
– Amu’ boabe ge pus în străituţe la copcii, am uitat, da’… ge ăla, cu etaj, cum ai zâs ‘mneata, n-am uitat! Ţ-am adus! Dreptu-i? Ia…
– Ce mi-ai adus?
– Cum ce? Ce mi-ai cerut. Cum? Doară, ge ăla cu etaj! Nu aşa ai zâs? Ia, aiesta–i! Atâta le-am tăt zâs la vânzătoarele ge la magazân, că o întors tătă lada frigoriferică pe dos şi mi-o găsât! Păi, cum? Le-am zâs că mneatale îţi trebe!
– Da’ o ştiut doamnele ce vrei?
– Întâi s-o uitat lung una la alta, o dat gin cap, da’ până la urmă, o șciut. Nu-i bună? Ce zâci, doamnă?
– Ba da, lele Todosie! M-ai scăpat de un drum, mi-ai rezolvat problema! Păi, cum? Mulţumesc frumos!
– Da’ auzi, doamnă, ce altă prăjâtură ai mai făcut? Îmi spui să fac şi io?
– Desigur! Uite, am mai făcut prăjitura aia ce o fac eu des şi cu care te servesc, de–i zice Negresă. Ştii?
– O şciu, că o făcea şi doamna, bătrâna. Am şî eu reţeta. Numa’ bine că mă duc şî eu acasă şî-i fac la aesta o Negreasă ge aia. Că după ce s-a-mbăta șî a mânca, nici n-a şci ce-o pus în gură! Că numa’ mama lui i-o mai făcut ge aia, Negreasă, îhîîî! Negreasă…!
Mi-am adus aminte o altă întâmplare cu ea, petrecută cu ceva timp în urmă. Numai că nu puteam să râd, nici acum şi nici atunci. Dacă mă vedea că râd, încerca să repare ceva din tot şi parcă, ștergea din farmecul situaţiilor.
– No, amu, mă iei pe râs! No bine, io nu şciu să vorovesc aşa, domneşte, ca ‘mneata!
Dar, încerca…
– Auzi doamnă, amu’ mi-am golit frigideriu că mi-am pus în el un şampon ge ăla, mare… mare…
– Poftim?
– Nu ţ-am spus că mi-am pus în el un şampon ge ăla, care-o fost mai mare! Păi cum?
Eu fac ochii mari, cât cepele şi ea vede asta. Nu pricep nimic din ce-mi spune. Ce-o fi apucat-o pe femeia asta să-şi pună şamponul în frigider? Doamne iartă- mă!
– No, doamnă, da’ ce nu-nţălegi? Am pus buca aceea ge la porc! Aia mare, ge la pcicioru’ gin spate, ge la porc! Da’ n-am zâs bine? Doară în frigider să ţâne, nu?
Încep să mă dumiresc. Da, lelea Todosia a cumpăratat un jambon şi l-a pus la frigider, ca să aibă de mâncare, pe timp de vară…
Vai, şamponul lui de jambon! Nicicum n-am putut pricepe!
Este simpatică lelea Todosia. Mereau mă atenționează:
– Amu’ nu mă lua în considerare, doamnă… Mneata mă iei pă râs… Eu nu șciu vorovi așa domneșce, ca dumneata…
PS. Mi-e dor să vină pe la noi, să o mai aud povestind…
Foto @ Arhivă
