Așteptându-mi binele, mi s-au gătat zilele – zice românul, care, de-a lungul istoriei, a fost pus în condiția așteptării de prea multe ori și pentru prea mult timp, ca să-și vadă scopurile atinse.
Așa e pe la noi: ce îți propui la 20 de ani, faci cam pe la 40 – dacă mai ai încă speranțe. Pe la 40, realizezi o parte din lucruri, iar pe la 60, omul se cam culcă pe-o ureche și nu mai așteaptă decât să vadă ce urmează.
Doar un popor al așteptărilor prea rar împlinite a putut genera această zicală cu rimă: „Așteptându-mi binele, mi s-au gătat zilele…”
În zilele noastre, este evident că avem mai mult bine decât oricând. Dacă te duci prin sate, pe câmpuri, vezi că s-a întâmplat un bine care își așteaptă mai binele.
Dar, ca într-un blestem, începem să dăm înapoi, căutându-ne, parcă din plictiseală, răul.
Cu lideri năuci, cu certuri la conducerea țării, cu vânzoleală și zăpăceală, ne dăm seama că principalul dușman al mai binelui mult așteptat nu au fost întotdeauna alții. Ci mai degrabă noi înșine.
Foto @ Alexandru Uiuiu / Revista Zestrea / Badea Gavrilă Scridon din Feldru
