Sosirea Anului Nou era marcată, în satele din Bistrița-Năsăud, de o datină străveche. Era cunoscută sub numele de „Urătura de Sfântul Vasile”, „Buhaiul”, „Plugul Mare”, „Plugul flăcăilor” sau „Pluguşorul”… Bistrițenii de demult erau convinși că viitorul poate fi nu doar ghicit, ci și influențat.
Bistrițenii de demult erau convinşi că Anul Nou nu doar că se poate ghici, ci se poate şi influenţa, într-un anumit fel. Aşa că ţăranii din Bistriţa-Năsăud aveau câteva practici magice pe care le puneau în aplicare în ajunul Anului Nou. Încercau astfel să afle cine va mai muri în sat sau cum va fi vremea în anul care stă să înceapă…
Una dintre metodele de a „ghici” viitorul celor din familie, în noaptea de Anul Nou, la Maieru era şi răzimatul lemnelor. Obiceiul este descris de Ion Barna: „În seara de Anul Nou se iau atâtea bucăţele de lemne câte persoane sunt în familie, se numeşte fiecare lemn pe numele membrului de familie şi se reazămă în târnaţ, într-un loc mai ascuns, în sus şi-n jos de perete. A doua zi dimineaţă, care va fi căzut – e semn că acela, în cursul anului, va muri”, explică cercetătorul.
Tot în ajunul Anului Nou, o practică foarte răspândită (în mai toate satele din zona Năsăud-Rodna, dar şi în alte părţi) era ghicirea vremii cu ajutorul „calendarului de ceapă”.
Ţăranii obişnuiau să desfacă douăsprezece coji de ceapă în 31 decembrie. Le umpleau cu sare şi scriau în dreptul fiecărei coji, în ordine cronologică, numele celor 12 luni ale anului. Cojile se puneau în seara de ajun a Anului Nou pe un ştergar nou. Erau așezate pe masă, sau la fereastră, iar dimineaţa se verifica umiditatea fiecărei coji de ceapă.
Coaja în care se observa sarea topită „cu picuri de apă” atesta faptul că luna respectivă va fi una ploioasă. Dacă rămânea coaja uscată era semn că acea lună va fi secetoasă.
În ajun de An Nou, dar și de Bobotează, flăcăii obișnuiau să fure porțile unor gospodari.
Era o practică răspândită în zonele de câmpie din Bistrița-Năsăud și în Beclean – Ciceu. Acum acest obicei a dispărut, însă pe vremuri, tradiția permitea schimbarea porților, în cazul acelor gospodari care urmau să devină cuscri.
Flăcăii satului care furau poarta erau considerați niște intermediari. Când gospodarii își căutau poarta pe alți gospodari, în prima zi a anului nou, intrau astfel în contact unii cu alții.
Obiceiul a degenerat, în timp. Porțile au ajuns să fie ascunse sau aruncate la întâmplare, spre amuzamentul flăcăilor.
„În ajunul Anului Nou, feciorii, dar și însurații mai tineri, luau porțile pe care le puteau și le țâpau în ape. Că cine știe pe unde și le mai găseau oamenii, dacă le mai găseau. Odată, la un om i-o astupat geamurile cu paie. N-o mai știut când s-o făcut ziuă să deie mâncare la animale”, povestea prin 2014 Viorica Ulicean din Archiud. Mărturisirea ei apare în volumul „Sărbătorile ciclului social şi calendaristic. Munci şi zile în ţinutul Bistriţei şi Năsăudului”.
„Potrivit unei concepții străvechi, se credea că în această perioadă de tranziție capitală de la un an la altul, omul poate influența, prin diferite procedee, desfășurarea ciclului naturii, pentru a și-1 face favorabil. Era perioada în care se decideau dorințele râvnite, când omul devenea oarecum stăpânul cosmosului, întrucât îi dicta împlinirea unui șir de fapte dorite… În aceasta perioada, cuvântul putea deveni faptă…” spunea la un moment dat cercetătorul Dumitru Pop.
Chiar dacă pare astăzi o practică abuzivă și condamnabilă, furatul porților era justificat – în orizontul tradițional arhaic – de convingerea că în ajun de An Nou se traversează un timp haotic.
Vechile reguli și delimitări spațiale erau abolite – pentru a fi refăcute în dimineața primei zile din an. Satul însuși era un cosmos care trebuia să se lase absorbit periodic în haos, pentru a renaște revigorat – notează autorii.
Iar porțile erau și ele simboluri esențiale ale organizării cosmice a spațiului. Erau preferate în demersuri magice izolate sau încadrate în diverse ritualuri de trecere…
Ajunul Anului Nou , marcat în Bistrița-Năsăud de o datină străveche: „Pluguşorul”, „Urătura de Sfântul Vasile”, „Buhaiul”, „Plugul Mare” sau „Plugul flăcăilor”
În satele de la poalele Munților Rodnei, Plugușorul era strâns legat de tema plugăritului – a momentului în care începea aratul la țară. Obiceiul reprezenta chiar practica magică a primei brazde.
Pe vremuri, se prindeau la plug chiar și câte 10 boi adevărați. Plugul era pus pe roţi şi împodobit cu brazi decoraţi cu panglici colorate, ciucuri, covrigi şi mere roşii. În vârf se punea un ştergar brodat.
„Aho, aho, copii și frați / Stați puțin și nu mânați / Și cuvântul mi-ascultați: / Am plecat să colindăm / Pe la case să urăm, / Plugușorul românesc / Obiceiul strămoșesc. / Vă urăm cum se cuvine / Pentru anul care vine / Holde mari / Cu bobul des / Și pe creste / Și pe șes! / Câte mere în livezi / Atâtea vite-n cirezi! / Câtă apă în izvoare / Atâta lapte-n sistare; / Să ne fîe-ndestulată / Casa toată! / Țara toată! / Ia mai mânati, măi flăcăi! / Și strigați cu toții măi! Hăi, hăi…!”
După ce terminau de rostit această urare, flăcăii trăgeau o brazdă chiar în curtea gospodarului. Era simbolul belșugului și prosperității.
În zilele de astăzi, însă, în puținele sate din județ în care se mai merge cu Plugușorul, plugul este simbolizat și înlocuit de buhai.
Fiind un străvechi obicei agrar, Plugușorul simboliza principala ocupaţie a ţăranilor bistrițeni şi ilustra munca pământului. Aratul, semănatul, seceratul, treieratul, rodnicia câmpului, belşugul semănăturilor, măcinatul grâului, cernutul făinii, facerea pâinii şi colăceilor, precum şi hărnicia şi sănătatea gazdelor.
Rădăcinile acestui obicei ar putea fi regăsite în străvechea credinţă dacică a perpetuării vieţii și a unui nou început.
Sursele documentare atestă faptul că pe vremuri se mergea cu „Plugușorul” toamna. Pentru că atunci era celebrat și Anul cel Nou. Apoi s-a mers o vreme cu „Plugușorul” primăvara, crezându-se că, la echinocţii, forţele naturii pot influenţa viaţa.
Primii care pornesc cu Pluguşorul sunt copiii. Însă doar băieţii au voie să rostească sau să „cânte” Plugușorul, pregătind astfel sosirea flăcăilor care însoţesc „Plugul” tras de boi sau cai.
În ajunul Anului Nou, ceata de flăcăi, cu bice, clopote şi plug sau buhai, pleacă prin sat, pentru a face urările tradiționale.
Bicele şi harapnicele erau realizate, de obicei, din fuior de cânepă. Erau foarte groase, pentru ca, atunci când pocnesc, să răsune cât mai tare şi mai departe.
Buhaiul era de regulă un vas de lemn, o cofă sau o putină, legat la gură cu piele de capră sau oaie, bine întinsă. Prin mijlocul acesteia era trecută o şuviţă din păr de cal, udată cu apă și trasă cu mâna pentru a produce un zgomot asemănător cu mugetul unui bou.
„Potrivit unei concepții străvechi, se credea că în această perioadă de tranziție capitală de la un an la altul, omul poate influența, prin diferite procedee, desfășurarea ciclului naturii, pentru a și-1 face favorabil. Era perioada în care se decideau dorințele râvnite, când omul devenea oarecum stăpânul cosmosului, întrucât îi dicta împlinirea unui șir de fapte dorite… În aceasta perioada, cuvântul putea deveni faptă…”, spunea la un moment dat cercetătorul Dumitru Pop.
Foto @ Arhivă Centrul Județean pentru Cultură Bistrița-Năsăud
Sursă @ Sărbătorile ciclului social şi calendaristic. Munci şi zile în ţinutul Bistriţei şi Năsăudului”, autori: Vasile V. Filip şi Menuţ Maximinian
