Melinda Deac este din Bistrița și de opt ani predă pian la Liceul de Muzică “Tudor Jarda”, locul în care a fost, la rândul ei, elevă. A revenit acasă după studii la Cluj și Brașov, hotărâtă să formeze noi generații exact acolo unde, cândva, i s-au conturat propriile visuri și i s-a modelat caracterul. Pentru Melinda, profesia de dascăl nu se oprește la lecțiile de muzică. Este despre a inspira, a susține, a clădi, despre a duce mai departe tot ce a primit.
Într-o sală de pian de la liceul „Tudor Jarda” din Bistrița se aud nu doar sunete, ci și povești. Copii care învață să aibă încredere, care greșesc și o iau de la capăt, care învață că “nu pot” se transformă în “nu pot… încă”. Aici predă Melinda Deac, o profesoară de pian care a crescut în aceleași săli, pe aceleași coridoare, visând la momentul în care va fi ea cea care va ghida pașii altora.
A început să cânte la pian la doar 4 ani și jumătate, când părinții au observat că fredona melodii înainte de a rosti primele cuvinte. A urmat studiile universitare la Cluj, la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, dar și o licență în Management Public la UBB, completate cu un master la Brașov, în Stil și Performanță în Interpretarea Instrumentală:
„Lângă pian și lângă copii mă simt acasă. M-am întors în orașul natal nu doar pentru a fi aproape de cei dragi, ci și pentru a aduce muzica mai aproape de comunitate, de oameni, de copii”, spune Melinda.
Predarea la ea nu se rezumă doar la tehnică și teorie. Fiecare lecție e un amestec de interdisciplinaritate, empatie și psihologie aplicată. A fost olimpică la engleză și italiană, pasionată de literatură și știință – domenii care îi colorează și azi orele de pian:
„Elevii mei sunt mereu surprinşi de ce lectură le mai propun sau ce exerciții noi încercăm. Încerc să mă adaptez la personalitatea fiecăruia și să avem o atmosferă relaxată. Performanța se face oricum cu mari eforturi…așa că sala de pian trebuie să fie pentru ei un spațiu sigur”, mai spune profesoara.
„Dacă planul A nu funcționează, alfabetul mai are litere”
Melinda are o viziune aparte asupra procesului educațional, în care încearcă să îmbine psihologia sportivă cu pedagogia muzicală. Pentru ea, relația profesor-elev seamănă cu cea dintre antrenor și sportiv: se lucrează pe obiective clare, cu disciplină, cu pregătire mentală pentru scenă, dar și cu empatie, sprijin real și încredere reciprocă: “Dacă planul A nu funcționează, alfabetul mai are o grămadă de litere”, concluzionează ea.
Anul acesta a dus pentru prima dată toți cei cinci elevi ai săi de gimnaziu la Olimpiada Zonală de Interpretare Muzicală de la Odorheiu Secuiesc. Debora, Raluca, Miruna, Alesia și Raul au urcat pe scenă cu emoții, dar și cu încredere. Pregătirea a fost intensă, individualizată, dar Melinda nu a putut renunța la niciunul dintre ei:
„M-a impresionat voința fiecăruia. S-au autodepășit toți și au dat dovadă de perseverență și dorință. Au obținut toți premii, însă cel mai important a fost că au fost acolo împreună, ca echipă. Elevii se ajută între ei, își dau idei de studiu, se ascultă la repetiții și se încurajează înainte de concursuri. Nu sunt rivali, ci coechipieri în aceeași aventură sonoră.”
Ce frumos că mediatizați oameni de valoare, anonimi de felul lor dar prețioși, valoroși ptr o școală! Am cunoscut-o tangențial pe simpatica d-na profesoară, imițal am confundat-o cu o elevă a partenerei mele, profesoara și ea, dar după aceea am ddescoperit un om foarte modest prin felul de a fi, o personalitate sinceră și sociabilă, și așa cum intuiam un dascăl chiar pasionat și eficient în ceea ce face, care nu-și trădează statutul de dascăl!