La Bistrița erau inventariate 1.761 case, dintre care 963 cu pereți din piatră sau cărămidă, 4 din chirpici sau pământ şi 541 din lemn sau alte materiale, în 1910. Orașul era locuit de 7.059 bărbați și 6.177 femei – precizează cercetătorul Corneliu Gaiu în volumul „Arhitecți, constructori și artizani în Bistrița”.
Autoritățile din Bistrița stabileau, în 1858, un cod provizoriu de construcții, urmat – în 1862 – de reglementări referitoare la construcții. Planurile şi estimările de costuri pentru oraş erau realizate parţial de ingineri sau constructori privați, contra cost. Din 1865, magistratul a solicitat angajarea unui inginer propriu al oraşului.
Pe baza statutului de construcție, inginerul Michael Könyves-Toth a întocmit un plan de regularizare a oraşului. Acesta prevedea lărgirea unor străzi și amenajarea de legături pietonale. S-a luat tot atunci în considerare rețeaua de canalizare urbană.
Mihály Könyves Tóth (1839 – 1919) a studiat la Politehnica din Viena, între 1857-59. În august 1867 era numit inginer stagiar la Ministerul Regal Maghiar al Lucrărilor Publice și Transporturilor.
În 1870 muncea pentru Compania Căilor Ferate Austriece de Nord. Tot lui Mihály Könyves Tóth i se datorează și construcția tunelului Krivan.
În iulie 1871 era numit inginer de primă clasă la Ministerul Maghiar al Lucrărilor Publice și Transporturilor.
În 1873 este numit în serviciul de stat la Bistrița. Nu a rămas aici, însă, decât până în 1875, când s-a retras din serviciul public la cerere.
A devenit antreprenor privat, mutându-și centrul de activitate spre Budapesta. Aici va realiza ulterior faimoasele proiecte precum apeductele și sifoanele pe sub Dunăre.
A fost fondator al Societății Maghiare de Ingineri şi Arhitecți, membru fondator al Societății Regale Maghiare de Științe Naturale și al asociației austriece Ingenieur und Architecten-Verein.
În extramurosul Bistriței se înalță, după 1876, o serie de edificii. Sediul comitatului, cazărmile militare ale regimentelor de Honvezi și de Infanterie și administrația financiară au fost edificate atunci. La fel și fabrica de bere şi spirt, fabrica de mobile și de marochinărie.
Tot în acea perioadă au fost construite și edificii culturale precum Gewerbeverein, Casino, Gimnaziul evanghelic sau Şcoala Maghiară.
Oraşul interior s-a deschis pentru cei până nu demult excluși din cetate. Greco-catolicii au cumpărat în 1895 fosta biserică a minoriților, iar românii și-au deschis în cetate cabinete, afaceri, locuinţe.
Regulamentul de poliție a construcțiilor din Bistrița, adoptat în 1935, mărea considerabil parcelele pe care se putea construi.
Statutele din 1913 prevedeau pentru un parcelar construibil o suprafață minimă de 400 m². 12 m trebuia să fie lățimea frontului. Construcția trebuia prevăzută cu o suprafață liberă de cel puțin 1/4 din suprafața totală.
Regulamentul din 1935 prevedea ca parcelarul construibil să aibă cel puțin 500 m², 15 m lățimea frontului şi o suprafață liberă de cel puțin 1/2 din suprafața parcelarului.
Prin implementarea acestor reguli urbanistice, noile zone de locuire deveneau mai aerisite. Clădirile retrase de la aliniament permiteau amenajarea grădinilor de flori în fața casei. Spațiile verzi în preajma locuințelor erau generoase. Tot atunci s-a stabilit ca înălțimea interioarelor să fie de 2,80 m.
În anul 1900, Bistrița avea 1.601 case, dintre care 833 cu pereți de cărămidă.
87 de case erau din piatră și pământ, 77 din chirpici sau pământ, 604 din lemn sau alte materiale. 896 de case erau acoperite cu ţiglă, 702 cu şindrilă și 3 cu trestie.
Oraşul număra 12.081 locuitori: 6.601 bărbaţi şi 5.480 femei.
La recensământul din 1910 au fost inventariate 1.761 case, dintre care 963 cu pereți din piatră sau cărămidă iar 253 erau din piatră sau pământ.
În 1910, în Bistrița încă existau 4 din chirpici sau pământ şi 541 din lemn sau alte materiale. 1149 de case erau acoperite cu țiglă, 602 cu şindrilă şi 10 cu trestie.
Populația ajungea la 14.662 locuitori, dintre care 7.059 bărbați și 6.177 femei.
În anul 1909, oficiul edil al oraşului a alcătuit un plan de bază al oraşului, la scara 1/2880, operațional – ca și în alte oraşe din Transilvania – până după al Doilea Război Mondial.
Între 1910-1913 s-a realizat canalizarea subterană. În 1913 s-a construit podul apeductului II, cu o lungime de 30 m. Tot atunci s-a întocmit planul cadastral al oraşului.
Sursa @ „Arhitecți, constructori și artizani în Bistrița” / Corneliu Gaiu
FOTO: Anul în care la Bistrița erau înregistrate 168 slugi și doar 11 credincioși ortodocși
