„De acum toate s-au umplut de lumină: și cerul, și pământul, și cele de dedesubt… Să prăznuiască deci toată făptura Învierea lui Hristos…” De-acum nu ne mai înfricoșează sălbăticiunile vidului, demonii de la amiază, cifrele metalice… Gustăm. Și pricepem în sfârșit cum reușește să înghesuie adâncurile în cămări.
Cum atinge munții cu vârful degetelor lăsându-i în urmă – fumegând – închipuind cărări pentru ieșirea din moarte…
Este duminica în care Hristos zdrobește porţile de aramă şi transformă moartea în somn. Duminica în care pregătim masa de duminică dimineață.
Pe un prosop nou, ca în fiecare an, așezăm ouăle roșii, păscuțele mici, feliile de cozonac, anafura și tradiționala farfurioară cu bănuț.
Căci până să se deșire aerul cu totul, până să simțim pielea cu adevărat crăpată sau oasele trosnind – despicate de furie – avem de învățat cum se respiră bucuria fulgerătoare. Lumina. Încrederea. Prăbușirea în prăpastie. Ca între două brațe larg deschise.
Fără frică, fără îndoială, fără suspiciune.
Până atunci – păzește-ne ca pe lumina ochilor. Împinge-ne către liman. Către odihnă. Către porțile tihnite și luminoase ale dimineții de duminică de Paști. Între tâmple ascunde-ne…
