“Cred că nu ṣti ce înseamnă un Sport de performanţă ! Ți-ar place dacă ar fi copii tăi handbalişti !!!!” Acesta este, de obicei, argumentul suprem al celor care apără finanțarea handbalului local din bani publici. Un amestec de emoție, vinovăție morală și patriotism local menit să închidă rapid orice discuție despre costuri, priorități și limite. De acord: sportul de performanță cere muncă, disciplină și sacrificiu. Nimeni nu contestă asta. Problema apare atunci când orice întrebare legitimă despre bani este tratată ca un atac împotriva orașului.
Să fie clar din capul locului: nu cred că o administrație locală ar trebui să întrețină, an de an, o echipă profesionistă de top din taxele tuturor cetățenilor. Cu atât mai puțin într-un județ care încă are probleme serioase de infrastructură, trafic, spitale, școli sau spații publice.
Una este să susții copiii, bazele sportive, sportul de masă și sănătatea publică. Alta este să pompezi constant bani într-o echipă construită aproape exclusiv din transferuri scumpe și salarii imposibil de menținut fără finanțare publică.
Ni se repetă că „investim în viitor”, când în realitate pare că se cumpără un prezent ambalat pentru imagine publică și câștig de popularitate. Nu plătim răbdare și dezvoltare locală. Plătim direct produs finit. Handbaliste formate în alte sisteme, aduse aici să producă rapid spectacol, emoție și impresia că județul respiră performanță europeană. Importăm succes la cheie și apoi îl confundăm cu nivelul nostru real de dezvoltare.
Opinie nepopulară. Când vreau însă să înțeleg unde își ascunde orașul frustrările, vanitățile și nevoia de evadare, merg la un meci important. Acolo poți vedea comunitatea expusă într-una dintre cele mai sincere forme ale ei.
Emoție colectivă, orgoliu, furie, nevoie de apartenență și iluzia unei victorii comune. Deși, raportat la populația întregului județ, suporterii nu sunt chiar atât de mulți, ei reușesc să fie extrem de vocali și foarte vizibili. Restul comunității privește spectacolul de la distanță – fie cu indiferență, fie cu iritare față de nota de plată pe care o achită fără să fie întrebată.
Prototipul suporterului modern este interesant tocmai prin contradicțiile lui. În viața de zi cu zi este disciplinat, obosit, prins între serviciu și rutină. Între rate și alte datorii.
În tribună însă devine brusc important. Simte că aparține unei tabere câștigătoare. Împrumută emoțional succesul unor sportive profesioniste pentru a compensa, măcar temporar, frustrările și sentimentul de neputință din viața de zi cu zi. De aici apare și formula aceasta aproape tribală: „fetele noastre”.
Deși multe dintre jucătoare nu au nici o legătură reală cu orașul și au ajuns aici prin simpla logică a contractului profesionist, ele sunt absorbite instantaneu într-o identitate colectivă artificială. După câteva victorii și câteva scandări devin simboluri locale, extensii emoționale ale unei comunități care pare să caute constant repere câștigătoare.
Doar că această iubire este extrem de instabilă. Când echipa câștigă, sportivele sunt „eroinele noastre”, dovada vie că „și la noi se poate”. Suporterimea se umflă în piept de parcă succesul ar fi crescut organic dintre blocuri și sensuri giratorii.
Dar când vin două înfrângeri sau un sezon slab, aceeași tribună schimbă tonul cu o viteză uluitoare. Din „fetele noastre” devin mercenare care „își bat joc”, „nu mai trag pentru oraș” sau „abia așteaptă să plece”. Antrenorul, până ieri geniu tactic, devine peste noapte „depășit” și „de tot râsul”.
Tribuna ridică statui înainte de meci și le dărâmă după. Asta spune multe despre natura acestei atașări colective. Nu iubim neapărat sportul sau oamenii. Iubim senzația de victorie pe care ne-o livrează. În momentul în care mecanismul nu mai produce satisfacție, foștii idoli sunt executați public cu aceeași pasiune cu care au fost adorați.
Și, odată intrat în acest mecanism colectiv, omul începe să își permită lucruri pe care în mod normal le-ar reprima. În tribune, bunul-simț este suspendat. Acolo bullyingul poate deveni divertisment, umilirea adversarului este adesea încurajată, iar uneori apar derapaje xenofobe sau rasiste trecute cu vederea în numele „pasiunii sportive”. Insulta devine semn de apartenență la grup.
În paralel, se dezvoltă și un narcisism digital obositor. Mulți nu mai privesc meciul, ci se privesc pe ei înșiși la meci. Telefonul devine mai important decât terenul. Story-ul, selfie-ul și fotografia cu tabela contează uneori mai mult decât jocul. Trăirea autentică este înlocuită de nevoia de validare online.
Peste toate vine și consumismul spectacolului modern: eșarfe, bannere, lumini, muzică dată la maximum, merchandising și promovare continuă. Sportul începe să semene tot mai mult cu un produs de divertisment agresiv ambalat. Iar administrațiile adoră acest tip de atmosferă pentru că produce un efect convenabil pentru orice administrație: cetățeni descărcați emoțional, uniți temporar și preocupați de o victorie simbolică în locul întrebărilor incomode.
Pasiunea este împinsă artificial prin crainici, jocuri de lumini, sloganuri, pariuri sportive și campanii permanente de exaltare. Tribuna trebuie să arate bine pe transmisia TV, orașul trebuie să pară entuziast, iar orice critică este împinsă rapid în categoria „dușmanilor performanței”.
Sus, în loje, spectacolul devine complet. Politicieni, sponsori, oameni de afaceri și personaje de protocol se înghesuie să fie fotografiați în decorul succesului.
Când victoria e bifată, aceiași oameni se grăbesc pe teren să prindă fotografia perfectă, de parcă trofeul ar fi fost câștigat prin munca și banii lor personali. În realitate, nota de plată este împărțită discret întregii comunități. Echipa a devenit și un instrument important de imagine pentru administrația locală: elegant, scump și întreținut din buzunarele tuturor. În timp ce alte discipline sportive supraviețuiesc cu greu, această vitrină strălucește permanent în luminile administrației.
Nimic nu mai este spontan. La acest decor contribuie și o parte a presei locale, care pare uneori mai confortabilă în postura de galerie decât în cea de observator critic. Prea puțini mai întreabă ceva despre bugete, priorități sau eficiență. În schimb, orice discuție despre irosirea banului public este tratată ca sabotaj împotriva județului. Și totuși, în fiecare sezon, nota de plată crește. Despre asta se vorbește mult mai puțin. Din ce în ce mai puțin.
Ne atașăm irațional de aceste succese pentru că e mai simplu să te identifici cu o victorie europeană decât să accepți realitatea banală a unui oraș care încă funcționează sub nivelul așteptărilor.
Ne inflamăm pentru un arbitraj, dar acceptăm aproape orice în administrație. Analizăm tactica antrenorului, dar ignorăm haosul administrativ devenit rutină, dezordinea din spațiul public. Ne certăm pentru un fault și trecem resemnați pe lângă gunoaie, lucrări prost făcute și bani cheltuiți fără explicații clare.
Și apoi se termină meciul. Reflectoarele se sting. Tobele tac. Domnii din lojă își trag sacourile pe umeri și pleacă mulțumiți că au mai bifat o fotografie patriotică.
Plecăm fericiți acasă că „am bătut”. Cine anume, de ce și cu ce folos – asta nu mai întreabă aproape nimeni. Suporterul își strânge steagurile și adoarme încă o săptămână în iluzia că performanța altora ține loc de dezvoltare proprie. Poate tocmai de aceea handbalul feminin a devenit atât de important: oferă iluzia ordinii și a victoriei într-o realitate care rareori produce satisfacții similare. Doar că satisfacția aceasta este una de împrumut.
A doua zi dimineață, orașul revine liniștit la decorul lui obișnuit: trotuare peticite, lucrări abandonate, trafic absurd și eterna improvizație locală. Numai că acum toate acestea par puțin mai suportabile după doza colectivă de adrenalină din weekend. Și, poate, tocmai aici stă adevărata utilitate a întregului spectacol: nu rezolvă nimic, dar anesteziază elegant.
Curat extaz de import, stimabile! Și încă pe banii noștri.
#money_for_nothing
Marius Conon
