13 C
Bistrița
marți, iunie 15, 2021

POVEȘTI din sat: Despre o mamă „supererou”…

Final de pauză. Momentul când toți copiii intră în clasă și o găsesc pe doamna învățătoare, așteptându-i la catedră. Se așază în liniște, în bănci. Maria, o fetiță mai  îndrăzneață, dar care iubea mult poveștile, se ridică în picioare și pe un ton frumos, îi cere doamnei învățătoare:

-Doamna învățătoare, vă rugăm, nu ne spuneți o povestioară. Ne este dor…
Doamna învățătoare știa ce vocabular frumos folosește fetița atunci când povestește ceva din ceea ce doamna învățătoare obișnuiește să le citească. Ea surprinde orice amănunt și îl redă cu detalii. Deși nu întotdeauna este vorba despre simple povestioare.

-Ba da, pentru că ați fost cuminți și atenți, o să vă citesc o poveste, dar una care nu este ca oricare alta…În plus, ora trecută am vorbit puțin și despre vulturi și modul lor de viața. Erați foarte interesați, am văzut.

Doamna deschide cartea ce o avea pregatită, pe catedră. Găsește povestioara ,,La vulturi’’ scrisă de Gala Galaction. Citește cu atenție, cernând cuvintele ce pot provoca emoție.

Începe să le citească. În clasă se lasă liniștea, încă de la primele fraze citite. O liniște aproape perfectă. Toți ochii erau doar spre doamna învățătoare, iar urechele ciulite maxim, la ceea ce ascultau. Aproape că li se auzea respirația…

Acolo unde întâlnea expresii necunoscute de ei, doamna intervenea și le explica.

,,Într-un sat de munte  prin care trecea o apă numită Iablanicioara locuia un pumn de oameni. De jur împrejur erau doar codri de fagi. Izvorul  apei era sus, la munte sub o stâncă și ciobanii îl adunau apoi în jgheaburi să adape turmele.

Pe lângă el cobora doar o cărare singură, care ducea la casele țăranilor întemeiate aici.

-Ce înseamnă întemeiate, copii?

-Construite, doamna învățătoare!

În ziua aceea, niciun nor pe cer nu anunța ce urma să vină…Doar vulturii flămânzi pluteau neobosit și dădeau fiori morții păsăretului.

Prin sat, oameni rămași erau puțini. Cei tineri, mulți, în frunte cu Păun Ozun, plecară să se înroleze în oastea condusă de către Tudor Vladimirescu. Dusese cu el o scrisoare tainică, scrisă pe o piele de miel, de la socrul sau, baciul Dănilă- lui Tudor Vladimirescu, starostele ciobanilor. Plecară cu el încă zece munteni, toți cu  bunăștiința într-ale flintei.’’

-Știți ce este flinta, copii? Flinta este o pușcă cu țeavă lungă, ce se încarcă pe gura țevii și se aprindea de o scânteie.

-Cine erau turcii, copii?

-Turcii erau năvălitorii, doamna învățătoare! Erau dușmanii românilor.

Agripina, soția lui Păun Ozun, mama celor trei copilași, pregătise ceaunul pentru mămăligă. Urmărea somnul liniștit al lui Păunaș, copilul ce dormea  învelit în scutece și joaca din răstoace ale celor doi copii mai mari, Vlad și Măriuca, de 5 și 7 ani.

Strigătul de groază ,,Fugiți, vin turcii!-o face să privească spre fundul văii unde vede coame de cai  și în fiecare, câte un cap de turc ce trag cu pistoale .

Agripina se repede, îl ia pe Păunaș din leagăn, îl pune în poală și țâșnind în grădină, pe lângă gard, îi ajunge pe  Măriuca și pe Vlad și începe să-i târască, urcând coasta din fag în fag.

Nu mai avea timp să le răspundă copiilor cine țipă sau cine dă cu pistolul. Într-un tărziu, le explică de ce trebuie să ajungă la bunicul, sus, la stână, să se ferească din calea păgânilor de turci.

Cărarea pe care apucase ea era cea mai scurtă, dar cea mai cumplită și  anevoiasă. Trebuia să biruiască pieptul muntelui, scoțând sufletul din ea, ca un bărbat zdravăn, care încearca să-și scape copiii de la pieire.

Urca nu o potecă, ci o scară de bolovani și de rădăcini. Agripina urca greu, ferind pe Păunaș  din poală, ca să nu-l izbească de pietre sau de crengi. Ar fi fost cuminte să se abată în pădure și să se ascundă, dar copilul se deșteptase, flămând și doar vuietul apei îi mai acoperea țipetele. Hurducat, țipa și izbea în cămașa legăta de Agripina la gât.

Ea știa că turcii o pot urmări, ca pe alte femei ce au fugit în pădure. Ar fi batjocorit-o, i-ar fi luat copiii și i-ar fi izbit de stânci. Copiii, lumina ochilor lor, mângâierea  si nădejdea lor. Mai bine să urce, să lupte până când inima îi va plesni în piept. Dacă va ajunge în poieniță, poate să cadă moartă. Păunaș, Măriuca și Vlad au scăpat cu viață.

Acum le era foame și plângeau. Păunaș  amorțise și adormise cu degetele în gură. Pe ochii ei, înfierbântați precum cărbunii aprinși, ea aruncase câtiva pumni de apă. Se lupta cu o povară mai mare decât putea duce orice femeie. Își ducea copiii în cârcă și în poală, iar Măriuca se ținea de capătul brâului Agripinei.

Deodată, o perdea de sânge i se lăsă pe creieri. În pieptul ei ardea toată pădurea. Pieptul îi horcăia. Se oprea și își vâra ochii în cap. Îi era sete. Picioarele îi tremurau iar sânul i se umflase. Copilul plângea de foame, dar laptele ei era acum otravă fierbinte. Drumul până la stână mai era mult. Femeia lua în cârcă pe Mariuca și îl legă de brâu ei pe Vlad.

Atunci, abia zări de departe stâna tatălui ei.Trebuia să treacă poiana cu fân cosit, unde mai rămăsese câteva căpiți de fân, din anul trecut.Turcii o mai puteau ajunge din urmă. Cu ultimele puteri, femeia iese din pădure și ajunge lângă căpițele din poiană.

Aici, doamna învățătoare se oprește pentru o clipă și privește spre copii. Ochii le sclipesc și privesc fără să respire. Apoi, continuă:

,,Agripina cade istovită, cugetând că cei de la stână n-au simțit încă primejdia. Încearcă să se ridice, dar junghiurile grele o străpunseră, în tot corpul, dar mai ales în sân. Copiii încep să plângă de foame. Ea nu-i mai poate duce. Singuri, nu-i poate lăsa. Simțea că puterile o lasă și amețește. Laptele i se urcă la cap.

Cu ultimele puteri, îl înfășură pe Păunaș în șortul ei, scobește sub căpiță o ascunzătoare, vâră copilul  și ticsește fânul, la loc.

Pornește apoi, trăgând de mână copiii, fără ca să-i mai știe.

Bătrânul Dănilă, se gândea la Tudor Vladimirescu, la Păun și privea neliniștit, în zare. Deodată aude în dosul stânei un plânset de copil. Vede de departe o femeie ce nu semăna a fi Agripina, după umblet și gesturi.

Mariuca vine în fugă, cade la pieptul bunicului și spune de turci și de Păunaș, ascuns în căpiță. De mama care nu mai vrea să-i recunoască…Este mânioasă…Nu înțelege…

Bătrânul Dănilă înțelege totul. Apucă buciumul și sună a chemare.,,Alergați, ciobani!”

Pe Mariuca o lua pe cal, să-l găsescă pe Păunaș. Trebuia găsită căpița. În jur, niciun zgomot, niciun plâns. Locul arătat de fetiță fusese răvășit de jur împrejur și copilul, nicăieri. Doar niște cârpe, înșirate, în poiană, iar de jur împrejur, doar fulgi cenușii, ca după o încăierare de vulturi.

Bunicul înțelege și  plânge cu lacrimi fierbinți. După jerfă și risipă, după jaful la vulturi, din rodul acestei țări …’’

În clasă, aceeași liniște, de mormânt. Doamna învățătoare îi privește pe copii și îi întreabă:

-Cum vi s-a părut povestirea, copii?

-Adevărată, doamna învățătoare. Interesantă! spune Alina, o fetiță blondă, din prima bancă.

-Așa o fost atunci, cănd românii  se luptau cu turcii, adaugă Matei. Ne-o mai citit doamna legende istorice…

O altă fetiță, din spatele clasei, adaugă:

-Agripina s-a chinuit să urce, dar totuși, a salvat ceva.

-Cum a putut să care toți copiii? întreaba Daniel, din a doua bancă.

-Pe mine m-a impresionat cum i-a cărat pe copii, doamna învățătoare! Mamele au o superputere, și-ar da și viața pentru noi.

Între timp, copiii s-au întors cu fața spre mijlocul clasei și continuau să poarte între ei o discutie liberă, aprinsă. Știau că doamna îi ascultă, lăsându-i să-și spună fiecare, părerea. Dânsa s-ar fi așteptat să-i audă vorbind despre vulturi. Dar, nu, nu asta i-a impresionat, ci cu totul altceva…

-Pe tine, Dănuț, copiii te-au impresionat?

-Pe mine, mama lor. Ea a avut cea mai grea misiune. A fost tare curajoasă. A plecat să anunțe ciobanii.

-Da, măăă, a fost un supererou. Cine crede că mamele sunt cele mai tari? Eu creeeed!

-Da, dar și tații sunt supereroi.

-Nu, ei erau la razboi, n-ai înțeles?

-Nuuuu, ei se luptau cu turcii. Erau plecați la luptă, cu flintele, n-ai auzit?

-Nu, nu cu turcii!

-Cu cine se luptau? Doară, nu cu românii… De ce erau așa de răi?

-Mie, mereu nu mi-au plăcut luptele…Am fost foarte atentă, completează Elena.

-Păi, da, românii erau în război, să-și apere țara.

-Dar, nu se înțeleg turcii cu românii?

-Nuuu, măăă, turcii îs ăia răi…Tu vrei să ocupe țara noastră?  Tu n-ai fost atentă!

-Mie, doamnă, mie tot de mamă și de copii mi-a plăcut.

-Așa aș zice si eu. Mama este personajul pozitiv de admirat, în toată povestea aceasta. Ca orice mama, își dă viața pentru copiii ei, face sacrificii să-i poată salva. Iar Agripina este un model.

Personajele negative sunt turcii nemiloși, care ne calcă țara.Tot personaje negative sunt vulturii . Copilul și țara sunt victime. Bărbații sunt plecați la luptă și puțini au rămas acasă.

Durerea și plânsul acestui neam se ascund în rugăciunea și lacrimile bătrânului Dănilă, cioban vestit, bunicul lui Păunaș și tatăl Agripinei, mama copilașilor.

Doamna învățătoare închide cartea. O lasă pe catedră.

-Copii, într-un minut vom ieși în pauză.

O să încheiem povestea mamei  Agripina, a turcilor nemiloși, a destinului acestui popor și le vom continua în alte ore de istorie.

Copiii ies în ordine din sala de clasă. Doamna învățatoare îi aude continuându-și dezbaterea, pe coridorul școlii.

-Băăă, ce mi- a plăcut povestea! M-a impresionat… I-o spun acasă, când ajung, mamei…

NADIA LINUL URIAN

ARTICOLE SIMILARE

Bistriteanul TV

Sponsorizate

BistriVet angajează contabil, Filadelfia Group caută șoferi profesioniști și însoțitor de grup Grecia / Bulgaria

Noi locuri de muncă sunt disponibile în Bistrița: BistriVet angajează contabil. Filadelfia Group caută șoferi profesioniști,...

CASA RUSU Bistrița: TOMBOLĂ și un TOP 10 super piese de mobilier pentru casa ta 

Dormitoare, sufragerii, fotolii sau colțare în stil clasic sau modern, pe toate le găsești în oferta...

VIDEO: VirtualMenu.ro – Meniu virtual pentru restaurante și cafenele – ideea genială și utilă a unor tineri bistrițeni

Un meniu virtual, pe care clientul oricărui restaurant sau cafenele îl poate accesa oricând scanând un...