-0.6 C
Bistrița
marți, ianuarie 31, 2023

DE CITIT: Andrei Bontaș (cls. A XII-a CNAM) – Trapezistul cu inimă de plumb

Trapezistul cu inimă de plumb este una dintre creațiile semnate de Andrei Bontaș (elev al Colegiului Național „Andrei Mureșanu”) și premiate în cadrul Campaniei Pro Cultură SLOVE. Campania se derulează de 14 ani – grație implicării Direcției Educație, Turism din cadrul Primăriei Bistrița.

Campania a presupus și un concurs de creație literară, desfășurat la Bistrița în octombrie – noiembrie. Concursul își propune stimularea creativității elevilor și încurajarea unor noi talente literare.

Peste 100 de lucrări literare au fost trimise la secțiunile aflate în concurs. Peste 400 de elevi ai claselor primare au ilustrat în impresionante desene câte un „Pastel de toamnă”.

Mai jos, aveți ocazia să vă delectați cu un fragment din „Trapezistul cu inimă de plumb” – text premiat la secțiunea Proză / Liceu, având drept temă „Alchimie”.

Trapezistul cu inimă de plumb  (fragment)

Sunt două moduri în care poți să fii de aur în lumea asta: fie să te naști așa, to be a natural, fie să fii alchimist și să te transmuți în aur. Majoritatea dintre noi suntem doar niște alchimiști. Tot ce aveam de făcut era să fiu, la fel cum spune expresia, constant generos și bun, ca să mi se dea un certificat din partea ceilorlalți că am o inimă de aur.

Îmi imaginam că, odată ce aveai inima de aur, celelalte bucăți de plumb din tine păleau și, astfel, oamenii te vedeau ca o bucată de aur pur. Nu știu cine decide dacă te naști aur, plumb sau un material și mai slab de-atât, dar știu că, deși nu ne naștem toți la fel, ne este lăsată șansa de a fi alchimiști și de a ne transforma singuri în aur.

Și la fel ca fiecare alchimist, am fugit toată viața după panacee sau pietre filosofale. Și de fiecare dată când descopeream una, îmi ziceam că aceea avea să mă facă într-adevăr să fiu complet, ceva ce ar fi trebuit să se fi întâmplat de la naștere. Să iau doar 10, să slăbesc, să fiu primul la absolut orice, să am cel mai nou telefon, să am cât mai multe perechi de papuci – toate lucruri oarbe, dar prin care eu priveam. Trebuia să compensez cumva pentru tot ce nu aveam eu și ceilalți aveau.

E imposibil să-ți menții inima inimă și atât. Majoritatea oamenilor au inimi de, dar niciodată doar inimi. Inimi de aur. Inimi de plumb. Inimi de sticlă. Mereu de ceva.

***

Credeam că dacă voi ajunge la 50 de kilograme, lumea mă va iubi într-un final și eu aveam să fiu complet.

Credeam că dacă voi fi primul din clasă, lumea mă va iubi într-un final și eu aveam să fiu complet.

Credeam că dacă voi înceta să mai am acnee, lumea mă va iubi într-un final și eu aveam să fiu complet.

Credeam că dacă voi zice mereu da, lumea mă va iubi într-un final și eu aveam să fiu complet.

Credeam, credeam, credeam.

Credința nu-i bună niciodată.

Și totuși sunt încă un credincios și nu știu de ce.

***

Uite-mă și la balul de clasa a 11-a, cu mâinile în buzunar, cu sprâncenele încruntate, în grupul de fumători, ascultând cum, între pufăiturile ocazionale și bobârnacele date țigării ca scrumul să se desprindă de ea, oamenii vorbesc despre tinerețe. Pentru unii, înseamnă hedonism, pentru alții, înseamnă chin pur. Nu știu ce caut aici. Am venit doar pentru că nu am vrut ca ceilalți să mă judece, ba chiar și la ore, profa de matematică ne dojenea dacă afla că nu veneam la bal. Mina mea de om serios, de care nu ți-ai permite să-ți bați joc, e singura care mă ține protejat. Atârn de un fir de ață.

Când sunt natural și nu încerc nimic, oamenii se iau de mine. Trebuie să-mi controlez constant vocea, care tinde să fie cam subțire pentru un adolescent de 17 ani, să-mi controlez poziția, căci spatele tinde să-mi fie cam cocoșat, să-mi controlez mersul, care seamănă cu al unui om deprimat, moale, cum zice tata. Am început să mă prefac atunci când el a început să-mi spună că bullying-ul li se întâmplă doar oamenilor care îl atrag prin comportamentul lor. Așa că ăsta sunt eu schimbându-mă, blocat încă la faza fake it til you make it.

Nu știu ce caut la bal, nu mi-am dorit să vin, pentru că știam că avea să mă epuizeze, la fel cum mă epuizează fiecare petrecere. Sunt ore întregi în care trebuie să disimulez totul. Trebuie să mă prefac că-mi place, ca nu cumva ceilalți să spună că sunt un wet blanket, altă expresie în engleză care-mi place. (To be a wet blanket înseamnă să fii cel care strică distracția neparticipând la ea). Trebuie să mă prefac că-mi plac manelele pe care le pune DJ-ul, a căror versuri le-am învățat pe de rost acasă, doar pentru că la ultimul majorat la care am mers nu le știam pe majoritatea, în vreme ce ceilalți le știau pe de rost pe fiecare. M-am simțit toată seara dat la o parte din cauza asta. Așa că am învățat versurile pe de rost. Trebuie să mă prefac că nu mă deranjează fumul de țigară, pe care-l disprețuiesc total. Și multe alte lucruri enumerabile.

Pot să schimb totul la mine doar ca să mă potrivesc într-un grup.

Nu am prieteni și totuși toți îmi sunt prieteni. Asta pentru că pentru a fi acel om de aur, trebuie să-ți fie atribuite calificative precum: sociabil, de treabă, comunicativ, prietenos.

Cineva mă întreabă dacă vreau un fum, iar eu îi zic că am astm, o minciună, de altfel, doar pentru a nu zice nu. Fruntea mi-e perlată de transpirație. Dacă mă plac mai puțin doar pentru că nu fumez?

Soarele îmi invadează ochii, gălăgia – urechile. Toți oamenii sunt strălucitori, împopoțonați în textile scumpe, fixativ și machiaj.   (…)

Sunt îmbrăcat într-un costum negru: pantaloni ușor largi, cămașă albă și un sacou cu nasturi dubli. Nu e nicidecum costumul pe care aș fi vrut eu să-l port, dar atunci când l-am ales, m-am gândit ce le-ar plăcea celorlalți să vadă și, într-un anumit mod, am ajuns să renunț la dorința mea de a purta ceva maro, în dungi, culoarea mea preferată, și să optez pentru ceva clasic, care de obicei nu atrage nici laude, dar măcar nici critici, ceea ce esențial.

Înapoi înăuntru, de câteva minute stând la masă fără ca nimic să se întâmple, nu mă ating de aperitiv până nu se atinge altcineva de el. Dacă mă apuc primul de aperitiv, o să dau impresia că mi-e foame. Așa că aștept semnalul de la cineva. Într-un final, Danielle, una dintre colegele mele, cedează și își înfige furculița într-o chifteluță. Peste muzica de fundal, care le permite oamenilor să stea la palavre, se aude murmurul mulțimii. E un zgomot înfiorător pentru mine, pentru că atunci când îl aud, mi se pare că nu îl aud ca tot, ci că aud fiecare persoană în parte, iar ideea că se află atât de multe persoane în jurul meu mă copleșește. Cu cât ai mai mulți oameni prin preajmă, cu atât sunt mai mari șansele ca cineva să nu te placă și să-i facă și pe ceilalți să nu te placă.

Acum, că majoritatea și-au început aperitivul, îmi înfig și eu furculița în mezeluri, bucățindu-le. Dacă mănânc totul dintr-o dată, dau impresia că sunt flămând și needucat, așa că decid asupra unei viteze de mestecat care să fie în concordanță cu cea a Daniellei, lentă. Ea este semnificativ de subțire, ca o trestie. E una dintre persoanele pe care le consider natural făcute din aur, deci dacă ea mănâncă încet și e subțire, asta înseamnă că și eu trebuie să mănânc încet și să fiu subțire.

— Vreți să ne facem o poză? ne întreabă brusc Clara, altă colegă. Danielle se uită la mine ca și cum așteaptă un răspuns și ridică din umeri.

Clara se uită la mine, eu inspir brusc aerul, zâmbesc și aprob din cap. Încerc din răsputeri să nu se citească pe fața mea faptul că o poză e ultimul lucru pe care vreau să-l fac. Nu trebuie să te uiți la fotografie, mă calmez eu.

Așteptăm la rândul format în fața panoului de fotografiat, fetele adunate într-un cerc în față, iar eu și doi băieți (Manu, Paulo) din clasa mea într-un triunghi în spate. Manu vorbește de viitor, iar Paulo se preface că-l ascultă cu mare atenție, deși tot privește peste umăr parcă în căutarea unei persoane, deconectat și absent.

— Deci dacă merg la medicină dentară, planul e să mă mut în străinătate… dar nu prea-s bun la engleză. Tu ce zici, Andreas (eu)?

— Te-ai gândit vreodată la inginerie în ceva, nu știu, zic și eu? îi răspund.

— Păi am auzit-o pe Danielle cu ingineria aerospațială, dar e la București și nu cred că-mi permit să mă mut în București. Ce inginerie mai există, în afară de cea chimică?

— Păi, medicală, în construcții, electri-

— A, tatăl tău e inginer constructor, nu-i așa? mă întrerupe el în timp ce ochii i se măresc brusc, pradă unei amintiri.

Un văl de căldură mi se trage peste față și simt o apăsare în piept. Mi-am făcut-o cu propria mână. Dau din cap că da. Dacă aș putea, mi-aș retrage cuvintele chiar acum.

— Și cum e?

Mă scarpin în cap, clar incomod.

— Păi nu știu, nu l-am întrebat niciodată…

Fotograful ne întrerupe – „Următorul!”, iar eu respir ușurat. Ne aranjăm cu toții în linie și zâmbim fals. Îmi șterg pelicula de transpirație de pe frunte cu încheietura mâinii. Mi-am făcut-o cu propria mână. Tatăl meu nu e inginer constructor, e doar constructor, dar vara trecută, la sfârșit de a 10-a, când mă întorceam acasă cu Manu și Rio de la ieșirea de final de an și m-au întrebat ce lucrează tatăl meu, i-am mințit. Pentru că eram sigur că, dacă aveam să le zic ce meserie are în realitate, aceștia aveau să mă vadă cum sunt în realitate, un băiat cu părinți care nu au mers la facultate. Mă terifia ideea de a fi judecat pentru asta. Dat la o parte. Etichetat. Pus într-o cutiuță separată de cei care aveau părinți contabili și profesori și pe care, pentru asta, îi vedeam cu un plus de strălucire. În restul timpului până când petrecerea începe, mă gândesc doar la cât de oribil ar fi ca lumea să realizeze că sunt un impostor.

***

Ringul de dans este doar un amalgam de oameni care se împing unul într-altul și se calcă pe picioare. De fiecare dată când cineva se lovește de mine, eu sunt cel care-și cere scuze. Tocmai ce s-a terminat Sus pe toc a lui Marius Moga și acum se aud notele de deschidere ale lui Perfect fără tine. Sunt melodiile care reușesc să miște publicul de fiecare dată. Chiar pare că mă distrez, și o parte din mine chiar o face, pentru un moment chiar simt o senzație de imponderabilitate. Luminile stroboscopului mă fac să-mi închid ochii și, în acea secundă în care nu văd nimic, sunt fericit. Cânt versurile pentru că-mi plac mie. Dansez pentru că-mi place mie. Orb, dar fericit.

Însă apoi deschid ochii și greutatea se întoarce. Nu știu ce să fac cu mâinile – momentan le țin pâlnie la gură – Perfeeeect! – și am impresia că toți ochii sunt ațintiți asupra mea și că mă scrutează și observă cât de patetic dansez.

Sunt mulți oameni care habar nu au ce fac, dar cu toate astea, dansează cu nepăsare, se lasă să curgă în șuvoiul distracției. Continuu să mă mișc în ciuda gândurilor care persistă pe desktopul minții, ca o filă de program în spatele unei alte file de program. Am un gând recurent de fiecare dată când sunt pe ringul de dans. Îmi imaginez că îmi aduc un scaun pe care să mă așez, fixat taman în mijlocul ringului. Îmi imaginez cum stau acolo, pierdut într-un gând, și cum ceilalți, ca niște valuri, se frământă în jurul meu. Cum petrecerea continuă cu mine stând pe loc, odihnindu-mă. Mă uit la cât de ușor le vine tuturor să se miște, să sară, să cânte și tot ce înțeleg este Tu nu ești așa. De ce nu ești așa? Îmi imaginez că mă pot odihni în sfârșit, că nimănui nu-i pasă, că sunt invizibil și că în momentele acelea, în deruta acea imaginativă, sunt liber și nesupravegheat.

Nu ies de pe ring până nu iese și Danielle, pentru că mă gândesc că altfel aș fi cel care ar distruge petrecerea. Oamenii de aur nu distrug petreceri.

Îi am în vizor pe majoritatea colegilor mei. În timp ce bat din palme și punctează podeaua cu piciorul, mă pierd în zgâitul la ei.

Îi privesc atât de intens și, pe măsura ce fac asta, încetinesc și, cu fiecare centimetru de trup care se oprește, mă pierd în realizare. În realitate. Privește, aceștia sunt oamenii în a căror mâini stă toată imaginea ta, toată identitatea ta. Sunt oamenii care au început să nu-și mai facă temele doar pentru că li le dai tu mereu. Sunt oamenii care îți cer să te muți în bancă cu ei la teste ca să-i poți ajuta. Sunt oamenii cărora le zici de fiecare dată da. Sunt oamenii pentru care ai face totul în schimbul unei vorbe bune.

Sunt oamenii pentru care mă dezmembrez și pun la loc până când primesc tot mai multe laude, și atunci când găsesc varianta optimă, mă strădui să rămân așa. Sunt oamenii care atestă că mă văd drept aur. Sunt oamenii care mă cunosc doar în varianta aceasta a mea. Și totuși, să fii aur vine cu riscurile lui. Oamenii încep să te fure și să profite de tine.

Când rămâi la o inimă de plumb, nimeni nu te vrea, nimănui nu-i pari atrăgător. Ești dat la o parte. Dar inima de plumb e cea liberă. Inima de plumb e cea care își aparține ei înșiși.

Închid ochii și mă opresc. Îmi fac loc afară din mulțime.

ARTICOLE SIMILARE

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Bistriteanul TV

Sponsorizate

Se fac angajări la Crama Jelna, Clinica Sanovil și Electroplast

Noi locuri de muncă sunt disponibile în Bistrița, la Electroplast care angajează Key Account Manager. Crama...

Amicii Building angajează ingineri constructori și finisori amenajări interioare/exterioare! NOI locuri de muncă, în Bistrița

Noi locuri de muncă sunt disponibile în Bistrița, la AMICII  BUILDING, unde este nevoie de finisori...

Probleme la sistemul de direcţie al mașinii? Beneficiază de oferta MATEROM AUTOMOTIVE Service

Dacă ai probleme la sistemul de direcție al mașinii, e momentul să te bucuri de oferta MATEROM AUTOMOTIVE Service! Prețuri avantajoase: