25.6 C
Bistrița
miercuri, august 17, 2022

POVEȘTI DIN SAT: Copiii secetei

În clasă este liniște deplină. Ca la un semn, copiii privesc unul la altul și cu toții, spre doamna învățătoare. Da, este clar. Copiii, elevii dânsei doresc ceva.

– Doamna învățătoare, vă rugăm, nu ne citiți o povesteee? Vă rugăăăm…

De fiecare dată când o face, doamna le aude ticăitul inimioarei lor, în piept. Iar ochii… Doamneee! Se bucură, se întristează, trăiesc povestea.

– Da. Asta o să fac. V-am promis că vă mai citesc, din cartea care vă place atât de mult.

– Din cartea aceea veche, știți dumneavoastră, adaugă Victor.

Din dulap, doamna învățătoare scoate o carte veche, scrisă de Dumitru Almaș. Este roasă pe margini, veche, dar cu toții știu că doamna învățătoare o păstrează cu mare grijă. De mulți ani.

– O să vă citesc azi o poveste asemănătoare cu cea pe care mi-o povestea tatăl meu, care a trăit vremurile grele, de secetă ș foamete mare, de după război. Era mic copil și și-a amintit cât de greu găseau făină de mămăligă, pe care bunica, mama lui o sporea cu ceva, ca să le ajungă.

Tatăl lui, adică bunicul, mergea la coasă, câte o zi întreagă, pentru câțiva litri de lapte, pentru a le pune pe masă.

Își mai amintea de căruțele încărcate cu haine scumpe, vândute pe mâncare, de către cei veniți din locurile lovite de secetă și foamete. Sărăcia era mare, iar viața oamenilor era foarte grea.

O să vă citesc povestea Copiii secetei. Ascultați!

În anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, asupra Moldovei s-a abătut o secetă cumplită.

Luni de zile nu a plouat, iar plantele s-au uscat. Viața animalelor și a oamenilor erau și ele în pericol.

Noroc că statul a venit în ajutorul înfometaților, i-a scos din locurile lovite de secetă și i-a dus în locurile unde exista hrană. Cei dintâi au fost mutați copiii. 

Trenuri încărcate cu copii ajungeau în zona numită Banat, unde seceta nu bântuise așa tare: erau slabi, flămânzi, îmbrăcați în zdrențe. Lumea începe să le spună Copiii secetei. Dintre cei mulți, trei frați :Ticu, Gheorghiță și Ana, frați orfani au fost luați de lângă mama bolnavă și duși în Banat, spre a fi salvați.

La plecare, mama i-a cerut lui Ticu să aibă grijă de frații lui, să nu se despartă de ei, nici în ruptul capului. Că atâta are și el pe lume: un frate și o soră.

Începând de la urcarea în tren, Ticu și-a ocrotit frații, ca un om mare. I–a îmbrăcat, i-a hrănit și i-a culcat în brațele lui, le-a șters lacrimile când plângeau de dorul mamei lor.

Satul în care au ajuns a găzduit peste trei sute de copii. Gospodarii au luat fiecare câte un copil. Pentru că nu voiau să se despartă unul de altul, pe Ticu, Ana și pe Gheorghe nu i-a luat nimeni. Cine? Erau trei copii, nu unul.

Până la urmă, s-a găsit o femeie căreia i s-a făcut milă de ei.

– Mai am doi, cam de o seamă – a zis ea, zâmbind duios și acum se cheamă că o să am cinci. Oi vedea eu cum i-oi hrăni și i-oi crește. Să fie sănătoși!

Ticu s-a dovedit repede a fi un băiețaș cuminte, isteț și harnic.

S-au împrietenit toți, iar el a început a munci în gospodărie și i-a învățat și pe frații lui să facă la fel. După puterea lor. Iarna,Ticu și Mărioara au mers la școală. Învățau împreună și munceau în gospodărie. Au absolvit clasa, printre fruntași.

Mama Tudora și tatăl copiilor, Aurel erau mulțumiți și bucuroși că înfometații Copii ai secetei, adăpostiți în casa lor, creșteau așa cum trebuie să crească orice copil de oameni muncitori, cinstiți, cumsecade.

Peste doi ani, copiii trebuiau duși înapoi, în Moldova, în satul de unde au venit.

Reprezentantul statului trimis la cei doi, trebuia să le aducă vestea tristă că mama lor a murit de circa un an și va trebui să-i ducă într-o casă de copiii orfani.

Amarnic au plâns cei trei frați, la auzul acestei vești. Orice mângâieri și sfaturi primite erau de prisos. Împreună cu Tudora, femeia ce-i creștea, i-a scos la plimbare, pe ulița satului, spre a uita de amărăciune și durere. Copiii au luat-o înainte fiind mai iuți la pas. Cam 50 de metri.

Deodată, un berbec a sărit gardul staulului pe lângă care treceau – un berbec mare, lânos, cu coarne groase, răsucit și cu năravul rău de a împunge copiii. S-a repezit la Mărioara, fetița femeii și a trântit-o la pământ. Apoi s-a dat câțiva pași înapoi, să-și facă vânt și s-o înțepe cu coarnele.

O clipă, cu toții au încremenit. Cel dintâi, Ticu s-a dezmeticit, a sărit, s-a prins de lâna berbecului, i-a sărit în spate, l-a încălecat, l-a înșfăcat de coarne zdravăn și cu o putere ce uimea, i-a răsucit capul și l-a pus cu botul în pământ.

Femeia a alergat și a ridicat-o pe Mărioara de jos. Bărbatul străin a apucat țapul de coarne, l-a târât și l-a vârât în staul.

Din acel moment, Mărioara l-a socotit pe Ticu, drept salvatorul ei.

Emoționată, femeia s-a decis :

– Domnule, nu mai duci copiii, nicăieri! Lasă-i aici! O să am eu grijă de ei. Sunt harnici și cuminți. Vrednicia și curajul lui Ticu m-au convins că el o să devină cineva în viață.

– Rămâneți, copii! le-a spus ea, luându-i de mână și vorbindu-le blând.

Ticu a privit-o și i-a răspuns:

– Nu putem, mamă Tudora. Suntem trei poveri și gospodăria matale nu-i prea bogată.

Ne-om descurca, măi băiețaș, dacă suntem vrednici. Mărioara și Radu vă socotesc frați adevărați.

Da, cei cinci copii formau o familie de oameni înțelepți, buni, înțelegători și povestea lor este frumoasă.

Clopotelul anunță sfârșitul lecției. Doamna învățătoare le cere copiilor ca, la întoarcere, să se gândească fiecare și să-i spună, de care personaj i-a plăcut mai mult și de ce?

Copiii intră în clasă și încep să rezolve sarcinile de pe fișele de muncă independentă. Sarcinile nu erau ușoare, iar copiii trebuiau să fie atenți la explicații și cerințe. Doamna a hotărât să continue discuția despre copiii secetei după terminarea lor.

Altă liniște se așterne în clasă, ca atunci când copiii rezolvă exerciții la matematică.

Deodată, din prima bancă, se aude vocea lui Darius :

– Doamnaaa, eu vreau să vă spun ceva!

– Da, desigur. Darius, vrei să-ți explic ceva, la matematică? Nu înțelegi cerința?

– Doamnaaa, mie tare mult îmi place de Ticu. Vreau să fie prietenul meu. Îmi place cum a salvat-o pe Mărioara, să nu o împungă berbecul. Da, tare mult îmi place… Și, și… îl iubesc. Pe Ticu…

Doamna învățătoare înțelege că Darius încă se gândește la poveste. Îl mângâie pe capșorul lui mic. Îi vine să-l strângă la piept pe elevul mic, blond, din prima bancă.

Scrie cu mâna, calcule dictate de mintea lui mică, de copil de clasa I, dar cu inima lui mare, scrie o poveste. Povestea Copiilor Secetei și a lui Ticu, personajul principal din poveste.

I-a plăcut atât de mult și a ascultat-o atent. Doamna l-a urmărit tot timpul. Tristețea și bucuria i se citeau pe chipul copilului, în timp ce o asculta. În pauză, gândul i-a rămas la ea. Daaa…

Poate, va pune corect rezultatele calculelor de pe fișă, poate va greși aici, dar nicidecum îndrăgindu-l pe Ticu. Da, pe Ticu, băiatul din povestea aflată într-o carte veche, în raftul din dulapul doamnei învățătoare. În clasa I.

Foto @ biblioteca-cazanesti.blogspot.com

ARTICOLE SIMILARE

Bistriteanul TV

Sponsorizate

Sfaturi de siguranță pentru Hoverboard

Hoverboard-urile sunt la modă în acest moment, dar merită cu adevărat să fie atât de populare? Iată câteva sfaturi de siguranță de care să țineți cont dacă trebuie neapărat să aveți această jucărie la modă.

La Maison du Claire te trimite la relaxare! Cum poți câștiga un weekend „zen” la Therme București

La Maison du Claire își propune să-i trimită la relaxare pe cei mai fideli clienți ai...