Primăvară, căldură, vacanță… „Nana, trebuie să rămână copiii la tine. Nu avem ce să facem cu ei, în oraș. Noi, la serviciu… Vor să rămână la tine…” Nana privea cu coada ochiului înspre cei doi nepoței, să le vadă reacția. Știa bine…
– Nanaaaaa, rămânem la tine și la bunu…YESSSS! Ne laaasăăăă…
Nana îi îmbrățișează și simte aceeași bucurie ca și cei doi micuți și răspunde cu același:
– YESSSS!
Deja pusese la cale un plan (secret).
– Dar promitem că nu plângem seara, după mami „Nana, mi-i dol de mami”. Suntem mari acum, nu?
– Daaa, Nana am crescut, nu suntem bebe, ca Dady. Plomitem!
Așa a început prima zi de vacanță, la bunici.
– Nana, îl chemi pe copilul acela despre care mi-ai plomis?, întreabă Deiu.
Știa Deiu că el împarte același talent cu Mircea, copilul vecinului, talentat foc la desen. Știa că amândoi ar sta zile în șir să deseneze, uitând și să mănânce, dacă ar fi lăsați. Știa ce premiu mare a luat copilul la concursul de desen. Știa că Mircea nu este mai fericit niciodată decât atunci când primește în dar culori, acuarele sau planșe de desen. Atunci îi strălucesc ochii cu o bucurie nemaivăzută vreodată. Nu jucării, nici altceva…
Și Victor desenează cu ei și se îndeamnă, căci Mircea le explică și le arată cum să facă proporții pentru a schița fața omului. Și cum să potrivească culorile, și cum să măsoare distanțele cu creionul… și câte și mai câte!
Iar copilul nu era nu știu cât de mare, față de ei. Era un copil liniștit, cu ochii albaștri, blânzi, după care plângeau seara, când se despărțeau. Atâta bucurie semăna Mircea în ei! Completa cu ceea ce nu au întâlnit până acum. Era prietenul lor mai MARE, ceea ce nu au avut niciunul dintre ei, până acum.
Împărțeau tot: dulciuri, culori, timp. Seara se îmbrățișau la plecare și o rugau pe Nana ca a doua zi să-l cheme din nou pe Mircea. Acesta încurajase în Victor dorința și plăcerea de a desena, deși acesta era o fire mai energică și nu stătea prea mult la la masă.
Condiția – să fie cei mai cuminți copii de pe uliță! Mâncau tot, se spălau pe mâini înainte de masă, își așezau în ordine lucrurile, vorbeau frumos, împărțeau lucrușoarele. Și-i mulțumeau des lui Mircea.
Numai bun motiv, ca bunica să le prezinte „surpriza”. O căruță de pământ, răsturnată în mijlocul grădinii cu iarbă. Un pământ bun, curat, nisipos, adus direct de la Someș. Erau deja pregătite chipiuțele, cizmulițele de cauciuc, lopățelele, grebluțele, gălețile și mai ales, apa.
Până spre seară, grămada nu mai avea demult vârf, era mutată în toată grădina, sub formă de castele, vulcani, piscină, alei, munți și dealuri, modelate cu găleți de apă aduse de bunicul și stropite apoi din stropitoare. Uitaseră de tot de zecile de mașinuțe, aduse cu ei și de telefoane n-au pomenit deloc. Cât pe ce să uite și de mâncare. Noroc că Nana îi striga, din ușa bucătăriei.
– La masăăă!
Primul lucru pe care nu trebuia să li-l amintească era spălatul pe mâini. Știau prea bine asta. Mâncau cu toții, mâncau bine, îndemnându-se de la prietenul lor, care le era model. Și nu făceau mofturi. Erau și ei, „frații” mai mici, ca cei șapte ai lui. Îl priveau admirativ, în timp ce mâncau și așteptau ca să termine el primul, să poată pleca la lucrul ce l-au început în grădină.
Doar uneori se opreau, obosiți dar fericiți, își puneau mâinile în brâu și exclamau: „Mulțumim, Nana! Ce bine te-ai gândit! Ai adus nițip… Mulțumim, bunu!”
Asta le era toată pauza, căci munceau fără oprire, ca într-un concurs. Cu hainele și mâinile pline cu noroi, dar fericiți… la maxim! Nu le mai trebuia plastilină, nici lego, nici șervețele dezinfectante. Doar pantaloni de schimb, în locul celor pe care îi udau și… apă de băut, căci transpirau, după atâta muncă..
Seara, pofta de mâncare era pe măsura efortului depus. Înainte de plecarea lui Mircea, făceau și un concurs de alergat sau îl ajutau pe bunicul să ducă iarbă, la găini.
– De unde aveți atâta energie, măi copii? Nici de amiază nu ați dormit! zice bunicul.
Mâine vă duc la livadă. Ce ziceți?
– Yesss, bunu! Yesss! Culegem mele, în găleată?
Ce-i drept, seara nu mai cereau niciunul telefonul, căci adormeau repede. Spuneau doar atât:
– Nana, mâine seară ne mai uităm pe telefon, la jocul cu mașinuțe? Dar, cât mai stăm, la tine, Nana? Victor stă mai mult cu o zi, la tine, Nana?
Nana știa că Victor trebuia să plece până la Cluj, cu bunu, dar nu a vrut să rămână acolo. S-au întors noaptea, după ora 12, copilul dormind, în mașină.
– Nu, Deiu, stați la fel de mult amândoi. E vacanță!
– Dar, eu, Nana, mai vreau să stau la tine și la bunu!
– Păi, nu am zis eu, că oricând veniți, Nana și bunu vă primește, cu drag?
Cu drag, cu drag mult au mai petrecut o zi și încă una, și încă una, și încă… o vacanță care a trecut foarte repede.
Nu doar fețele lor bronzate, somnul adânc și rapid, trezitul cu bucurie, planurile făcute de seara și prietenia cu Mircea erau singurele dovezi.
Iar pofta de mâncare crescută, ca și preferințele lor „diferite”, vor face parte din amintirile unei vacanțe de neuitat.
Au dat deoparte toate bunătățile făcute de Nana sau aduse în plasă de mami a lor și au descoperit „pita”.
Ce lung s-au uitat la Mircea care mânca mărul cu pâinică! Așa, cu o poftă deosebită! Nimeni n-ar crede niciodată cum răsună curtea „Vrem pită, Nana!”, dorind să simtă gustul unei cojițe de pâine, în amestec cu o bucățică de măr! N-ar crede nici mămicile lor, care îi îmbie cu specialități fel de fel, numai ca să mănânce.
Nana le-a îngăduit și asta, pentru un colțișor din bagajul lor de amintiri.
Iar sora lui Mircea i-a învățat un dans simplu, din mișcări ușoare, ca un mic antrenament. Câtă fericire pe ei!
Doar pozele mai păstrează bucuria acelor zile, unice și „ireale” pentru ei.
– Nana, îți mulțumim pentru că ai adus pământul acela să ne jucăm!
Tati și mami înțeleg și ei căci au trăit la țară… Doar noaptea le împrăștia joaca de pe uliță. Și… câte mingi au mai spart!
La plecare, în mașină, pe fețele copiilor curgeau lacrimi. Lacrimi adevărate.
– Măi, cine plânge aici? Știti ce? Noi suntem bărbați și nu plângem.
– Cum, Nana, tu nu ești bălbat!
– Eu nu sunt, dar nu plâng. Știti de ce? Pentru că îndată o să fie vacanță și Nana o să-l roage pe vecinul să mai aducă un munte de pământ, să vă mai jucați. Veniți și stați cât vreți. Ce ziceți?
Fața copiilor s-a înseninat, s-au îmbrățișat și s-au despărțit.
Doar până la vacanță…
La telefon, copiii o întreabă:
– Nana, ce ai mai dețenat azi?
– Nana, dar cât pământ ai adus pentru noi?
Nana le răspunde și e tare fericită.
P.S.
La grădiniță, doamna educatoare deja cunoaște toate amănuntele… Zilnic, cei doi i le prezintă detaliat. Cu atâta bucurie!
Nadia Urian
Foto deschidere @ Callum Hill / Unsplash.com
