A sosit și ziua asta afurisită a invaziei. Și nu putem decât să constatăm – stupefiați sau năuci – că ne-au invadat cu totul. Ne-au copleșit, punând stăpânire pe toată preajma, de jur-împrejur. Ne-au cotropit definitiv sufletul și ochiul ăsta bolnav care cere încă lumină…
A sosit și ziua asta afurisită în care ochiul cere insistent lumină. Ziua în care pur și simplu nu mai ai cum să-l refuzi. Așa că – umil, fără pretenții, aproape slugarnic – te supui.
Și îi oferi lumină. În fâșii nesfârșite… Răsfirată pe pajiști întregi. Fără număr. Până când a da Dumnezeu să se și înece în atâta lumină…
Care, altminteri, se află risipită pretutindeni. Peste tot, pe toate drumurile, în toate șanțurile… cu frunze lungi, crestate și cu flori galbene grupate în capitule. Nu capitole. Capitule…
O cunoaștem sau recunoaștem sub diverse (și perverse) nume… Buhă, bășina porcului, cicoare, crestățea, lăptucă, lilicea, mâță, papalungă, pilug, curu-găinii, floarea-broaștei, floarea-găinii, floarea-mălaiului, floarea-turcului, gălbinele-grase, gușa-găinii, ouăle-găinilor, papa-găinii, părăsita-găinilor (?!?) sau pur și simplu pui-de-gâscă…
Foto @ Albert Gavrilă / Braniștea:
