24.8 C
Bistrița
marți, iunie 28, 2022

DE CITIT. Andrei Bontaș (CNAM): „Lasă vântul să-ți spună”

Direcţia Educaţie / Turism din Primăria Bistriţa a organizat recent Campania Pro Cultură Slove. A fost vorba despre un concurs de creaţie literară ajuns la ediția 13, destinat elevilor din Bistrița-Năsăud.

Peste 140 de lucrări literare au fost înscrise în secţiunile de proză, poezie sau eseu ale concursului. Peste 250 de elevi din clasele primare au participat la campania Slove cu impresionante desene.

DE CITIT: Mara Coman (CNLR) & Elena Ciotmonda (CNAM)

Mai jos – creația semnată de Andrei Bontaș (elev în clasa a XI-a la Colegiul „Andrei Mureșanu”) intitulată „Lasă vântul să-ți spună”

 

În vânt. Așa s-a terminatul totul. Așa a început totul. Deși, „totul” nu pare cuvântul potrivit, pentru că asta ar presupune să primesc înapoi ceea ce am pierdut, lucru ce, după câte m-a învățat viața, nu se va întâmpla (până și mormintele o spun). Dar poate că „totul” este doar o buclă care se repetă. Acum îl ai, îl strângi recunoscător în mâini, iar o secundă mai târziu, ți se împrăștie ca nisipul printre degete. O simplă buclă.

Uneori fac plimbări lipsite de sens prin pădure, urmând rute aleatorii, pe cărări dosnice, și las în urma mea firimituri de pâine pe pământul bătătorit. Mă asigur că vii spre mine, atunci când vei veni, așa cum i-a spus magicianul Houdini (cel din film), fiind pe moarte, soției lui: Dacă e vreo cale, mă voi întoarce. Cu toate astea, în realitate, Houdini nu moare nicidecum eroic și tragic, ci mai degrabă pur și simplu, așa cum ar trebui să fie pentru toți, sfârșind răpus în spital: Am obosit să lupt.

Spune-mi, te rog, Maddie, că în cazul nostru, realitatea nu s-a întâmplat. Spune-mi că ăsta e doar filmul.

*

Rafalele îmi smulg șuvițele de pe față și-mi umplu ochii de lacrimi. Mă forțează să clipesc, în ciuda faptului că mă strădui să nu, în ciuda faptului că nu vreau să pierd nici măcar un fragment din ce se întâmplă. Ca soră mai mare, trebuie s-o veghez pe Maddie continuu, să mă asigur că e în siguranță orice ar fi. Dacă te naști cu patru ani mai târziu decât sora ta, devii protectoarea ei. Nu știu dacă părinții se presupun a fi protectori, poate că da, însă nu și în cazul meu. Părinții mei eșuează lamentabil încă de când s-a născut Maddie.

Ca s-o spun pe șleau: ei n-au văzut semnele. De fapt, dacă le-au văzut, au ales să nu le și dea crezare, pentru că realitatea devine realitate doar atunci când îi permiți să fie realitate, nu-i așa? Prima mea amintire este cu Maddie înfășată în brațele mele: nu mă caută cu privirea, nu se uită după jucăria zornăitoare pe care o flutur în aer, nu răspunde la sunetele scoase de mine – nici măcar la reacții –, nu râde, nu rostește niciun cuvânt. E de piatră.

Cea de-a doua: Maddie cu mâinile lipite de urechi în timp ce tata strigă la mama.

Cea de-a treia: Maddie în parc, în jurul ei zumzăie copii, însă e singura care stă încremenită, cu o expresie mută și confuză. Cuvintele primului medic: Prezintă multe semne ale tulburării de spectru autist, terapia ar ajuta. Mama: O să vorbească, doar așteptați. O să se joace, doar așteptați. O să-și facă prieteni, doar așteptați. Vă pripiți, domnule doctor.

Încă n-am clipit – privesc țintă la sora mea, corpul acesta lunguieț care traversează desișul de culoarea caramelului în viteză –, dar privirea mi se încețoșează oricum din cauza lacrimilor stârnite de vânt. Fusta de lână sură îi se lipește de coapse și urmează direcția firelor lungi de iarbă, care bat înspre mine. Jacheta descheiată flutură în vânt ca niște aripi.

N-aș fi ieșit din căbănuța noastră dărăpănată – care e ca un fel de a doua casă – dacă nu i-aș fi auzit vocea strigându-mi numele: Francie, vino să vezi! Se întâmplă din nou. Aș fi rămas înăuntru, în cel mai bun caz vârându-mi exasperată privirea prin vreo gaură dintre scândurile ce servesc drept pereți, prea ocupată să curăț păpușile mânjite de ciocolată. Ceva urgent s-a simțit în vocea ei, ceva ca o alarmă ce sună înainte de o furtună. Întregul meu trup resimte frigul de noiembrie: mâinile mele vineții, ascunse înăuntrul mânecilor gecii căptușite cu lână; picioarele mele tremurânde, frecându-se unul de celălalt pe sub fustă, încercând să se încălzească; urechile și nasul rumenite.

Taman la liziera pădurii, Maddie, care e de când se știe un alergător grozav (adora să prindă fluturi și, după ce se sufocau în borcanul în care îi păstra, îi înmormânta), se oprește și continuă să înainteze tiptil, atentă la fiecare pas. Frunzele au o culoare atât de stridentă – roșu-carmin, maro-roșcat –, încât par coapte și rumenite în cuptor. Oriunde ai privi, vezi doar fundalul sepia creat de frunze și copacii scheletici, care se dezbracă lent, stârnind o fojgăială care persistă zi și noapte, cât durează toamna.

Cumva, pe parcursul celor câteva luni de toamnă, mi se pare că frunzele nu se mai termină; e ca și cum natura vrea să se miște cât mai mult, să trăiască cât mai mult posibil înainte de moarte. E ca și cum natura e cel mai în viață înainte de moarte. Frunze descriind vârtejuri pe cer, copaci care contrastează unul cu altul, mere coapte tardiv izbindu-se de pământ.

Îmi îngustez privirea, fixând-o pe Maddie. De-acum e cu mâinile înghețate expectativ în aer, de parcă ar fi omul care a intrat în cușca leului. Discret, scotocește în buzunar și scoate de acolo un pumn plin de cereale. Mereu are cereale în buzunar – grâu, cel mai adesea –, încă de când a reușit ceva ce nu mi-a venit să cred: a hrănit o căprioară. Și nu numai: căprioara a mâncat din mâna ei, lumina scăpărându-i în găvanele ochilor întunecați. Arăta fericită.

Cândva, mi-a explicat tot felul de chestii despre căprioare: cum se comportă, de ce le găsim așa de aproape de orășelul nostru, ce mănâncă, unde își fac culcușuri, cum călătoresc, cum au adânc cuibărit în măduvă instinctul de a fugi, de a fi prada, instinctul năucitor ce le spune că nu-și pot ieși nicicum din condiție. Lucruri pe care habar n-aveam că le știe. Adevărul e că mereu eu eram cea care o soma pe ea să plecăm de la bibliotecă, cât timp stătea cu piciorul unul peste altul pe scaun și răsfoia orice carte care vorbea despre animale și avea imagini. Urma să se întâmple luni mai târziu: o căprioară părăsindu-și trupul.

Poate că unii i-ar spune doar noroc. Pentru câteva secunde, Maddie nu mai era ceva amenințător, o entitate de care trebuia constant să se teamă, pentru a putea supraviețui. Mă întreb dacă animalul, care venea aproape de poiana de lângă cabană pentru că cealaltă parte a pădurii era distrusă de un incendiu care a avut loc acum câteva luni, a văzut în Maddie mai mult sau mai puțin decât un om.

O fată, în ciuda firii ei, calmă, cu trăsături prietenești, cu pielea albă, aproape străvezie. Mereu a iubit animalele. Poate că oamenii care nu înțeleg oamenii înțeleg, totuși, animalele. Era singura lume în care nu dădea greș: necuvântătoarele nu-i băgau în seamă bâlbâiala, mâinile ușor tremurânde, trupul oarecum răsucit și cocârjat.

Îmi lungesc gâtul, încercând să dezvălui mai mult decât îmi permite distanța. S-a oprit. De după copacii înalți, așezați unul lângă altul ca acele pe o perniță, s-a ivit capul unei căprioare. Mânecile puloverului îi sunt sumeși până la coate. E nevoie să fii blând cu ele. Până și un material textil le-ar putea speria. Sunt ca niște mine explozive. Probabil că doar pielea unui copil e suficient de blândă încât să le poată atinge fără să le sperie.

Apoi am clipit. Aveam să detest toată viața că ochii mei n-au putut să fie martori a ceva ce mi-a venit greu să cred. Un pocnet mi-a asaltat urechile și, în secunda următoare, nicio Maddie și nicio căprioară. Doar stoluri de păsări negre urcând spre cer. Nu a trebuit să mai aud sunetul vreodată ca să-mi dau seama ce l-a produs.

*

Când vânătorii împușcă o căprioară, nu au nevoie de tărgi ca să-i care corpul. Ies din forul lunetei lor, își fac calea înspre trupul cald, îl prind de un picior și îl târăsc prin pădure, lăsând în urma lor dâre de sânge care pătează iarba.

Când vânătorii împușcă o persoană, indiferent dacă e vorba de pur ghinion sau nu, cadavrele sunt cărate ceva mai politicos. Și e implicată multă poliție.

*

Vântul vuiește atât de puternic, încât aproape că înțeleg ce vrea să-mi spună. N-ai obosit? Au trecut cinci ani. Anul ăsta, trecerea de la octombrie la noiembrie a fost aproape imperceptibilă. O schimbare în vânt. Un murmur nou de voci purtat de el. Căbănuța e la fel ca acum cinci ani: are o gaură în tavan, prin care ploaia nu se sfiește să intre, ferestre murdare, spații mari între scândurile ce servesc ca pereți, mobila umflată de la umiditatea din aer.

Aici am învățat-o, așa cum am reușit, ce să facă pentru a se descurca. Aici și-a găsit refugiul. Aici a devenit nebună în ochii celorlalți. Soră-sa lui Francie, crize de plâns în clasă, ore de sport la care stă pe bancă. E țicnită. Nebună pentru că, după ce lumea devenise sufocantă pentru ea, un tablou pe care nu-l putea înțelege (de fiecare dată când era în preajma oamenilor, spunea ea, se simțea de parcă era într-o cămașă de forță, încercând să rostească vorbe care nu aveau sens pentru nimeni), a început să se plimbe prin pădurea ce se întinde în spatele orășelului.

Nebună pentru că, în scurt timp, se abandonase total liniștii și libertății pe care le găsise în pădure, că își petrecea majoritatea timpului acolo.

Își pregătea sandvișuri meticulos, pe care le înfășura în hârtie din ceară și le dosea într-un coșuleț împletit, și, după ce avea loc asfințitul, se întorcea acasă cu părul plin de scoarță, frunze, mușchi și coșul gol.

Nebună pentru că, într-o noapte nu s-a mai întors. Am găsit o casă pentru mine, Francie. E în mijlocul pustietății. Ia cheile de la camioneta tatei, o să ți-o arăt. Nebună pentru că prefera, în locul zgâitului în ochii cuiva, zgâitul împreună cu cineva la același cer. Două perechi de ochi care văd aceeași lume, nu două perechi de ochi care să se vadă în aceeași lume. Ori îi plăceau oamenii și putea să le înțeleagă vorbele fără să se gândească prea mult, ori nu-i plăceau deloc și rumina asupra fiecărui cuvânt. Nu înțelegea lumea decât în afara ei.

Plouă. În minte îmi răsar toate nopțile de vară în care stăteam pe podeaua pe sub care mișunau câțiva șoricei de câmp stârniți de foame, când eu și Maddie vorbeam neîntrerupt, de parcă aveam doar voci, nu și corpuri.

Zgâitul la același cer ore în șir însemna zgâitul la trecut. Îmi explicase cum anii-lumină sunt cei care fac diferența. Multe stele au murit acum o sumedenie de ani, dar noi încă le vedem. Navi, la 550 de ani lumină depărtare. Din ce știm, a explodat acum 500 de ani. Deci, a murit în timpul ei, dar în timpul nostru încă e acolo, explica ea. Vremea asta – ploaie continuă, frig mușcător – îmi amintește încă o dată că lumea nu a fost construită pentru oameni. Noi am fost construiți pentru lume. Trăiam într-un loc numai bun de părăsit, mă înțelegi? Întrebările se rotesc de-a valma prin capul meu.

În scurt timp, mă ridic și ies afară prin crăpătura imensă creată în peretele din față al cabanei, direct sub ploaia răcoroasă de noapte. În nici câteva secunde, sunt ciuciulete, dar răpăitul picurilor în moalele capului meu îmi calmează mintea care adăstă la Maddie. Mă gândesc la toții oamenii care asociază vremea urâtă cu ploaia. Cum, pentru majoritatea, ploaia înseamnă mâhnire și neputință.

Dar poate că, toate lucrurile care repugnă sau deprimă pe cineva, la fel cum ploaia face, în cel mai profund sens, sunt ceva ce așteaptă să primească frumusețe de la noi. Tot ce nu e frumos, nu e urât. Tot ce nu e frumos, e ceva pentru care încă nu avem un cuvânt. Cum s-ar putea ca asta, libertatea și spațiul acesta pe care ploaia mi-l oferă, în care pot să strig până să zăgăzuiesc întregul ocean de lacrimi stârnit în mine, să fie ceva deprimant? Tot ce e urât are nevoie de iubirea noastră. În ploaie, mă gândesc eu, lacrimile, suficient de iraționale încât să nu poată fi exprimate în cuvinte, curg cu libertate.

Mă întorc înăuntru, îmi storc părul și mă întind din nou pe podea. Ca să mă îndepărtez de senzația de frig care mă împresoară, mă gândesc la unul dintre lucrurile care o făceau nebună, dacă nebună înseamnă ea însăși. Chitara pe care ai mei i-au luat-o în clasa a patra, pe care a folosit-o de câteva ori, după care a sfârșit aruncată printre vechiturile din pod. A învățat să cânte câteva acorduri și dimineața se trezea înaintea soarelui ca să se piardă în lanurile imense de porumb și să cânte până când degetele începeau să-i sângereze. Nebună.

Eu și sora mea – două solitudini care se protejează împrejmuindu-se.

*

Te trezești într-o dimineață și ai vrea să știi unde ești. Întreg corpul te doare de la podeaua pe care ai dormit. Privind printr-o fereastră cu multe ochiuri în formă de pătrate, acoperite de promoroacă, încerci să realizezi nu cum ai ajuns aici, ci cum vei pleca de aici. Ieși printr-o crăpătură imensă formată într-unul dintre pereți și-ți pui mâna pavăză la ochi pentru a te proteja de soare. Iarba e umedă și alunecoasă. Afară, miriade de frunze coboară din cer.

Vântul îți înfoaie părul. Îți cuprinzi trupul cu brațele, îți sufli în palme, sari – faci tot ce crezi că ar putea să te facă să-ți fie mai cald. Înaintezi pe drumul noroios ce șerpuiește la vale, către pădurea care răsună de păsări. Ciocănitori. Traversezi desișul. Ajungi la marginea pădurii și îți spui că vei găsi drumul spre casă. La un moment dat, te împiedici de ceva. O stâncă. Și o ramă. O fotografie cu o fată. Literele N și D și cratima dintre ele. Doi ani diferiți. Îl scazi pe primul dintr-al doilea. 16. Atât de tânără, îți zici. Te așezi pe stâncă și acum mintea ta e asaltată de o tiradă de gânduri.

Îți alegi un nume. Îți alegi o vârstă. Îți alegi un rol. Decizi cine vrei să fii. Îți zici: fata asta a fost sora mea. Intri în pădure și alergi printre copaci, privind adesea speriată peste umăr, nu cumva să fii urmărită de cineva.

În timp ce alergi și frunzele foșnesc și se sfărâmă sub talpa pantofilor tăi, în minte îți vine o imagine. Două fete așezate pe un covor mițos, lângă un dulap imens, cu ușile deschise. E dulapul fetei care stă în sutien și nu știe cu ce să se îmbrace la prima întâlnire. Fata de lângă ea, ceva mai tânără, habar n-ar ce să facă ca s-o calmeze pe sora ei. Nu înțelege nici măcar cum, așa că nu mai întreabă de ce.

În schimb, își vâră mâna în sertarul unde își ține șosetele și scoate un bulgăre de pirită. Îl lipește de pieptul fetei și începe să respire metodic. Fata în sutien o urmează, aducându-și mâinile la piept și așezându-le peste mâna care e deja acolo. Mai bine acum? Așa-i că-i mai bine atunci când poți să-ți acoperi inima cu ceva?

Te cheamă Francie, ai douăzeci de ani, nu știi unde e drumul spre casă și nu ai cu ce să îți acoperi inima ca să te calmezi. Nimic nu ar putea să te protejeze. Așa că îți lipești ambele palme de piept și sub ele simți bătăile rapide, ca niște lovituri de ciocan, ale inimii. Înaintezi cu pași mici prin pădure, lăsându-ți inima speriată să privească printre degete, pentru a nu se rătăci

ARTICOLE SIMILARE

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Bistriteanul TV

Sponsorizate

Îmbrăcăminte pentru femei – ce oferă designerii pentru primăvară?

Primăvara este anotimpul în care natura renaște. Totul a devenit colorat și temperaturile deja ne fac...

Se fac angajări la Ocolul Silvic Dealul Negru, Dianova Instal, Leoni și Electroplast

Noi locuri de muncă sunt disponibile la Ocolul Silvic Dealul Negru și IMP România (fosta fabrică...

FILEXPO oferă spații de expoziție de închiriat în curtea interioară! Au și spații generoase interioare pentru închiriat

Firmele care vor să-și facă produsele mai vizibile și să aibă parte totodată de un spațiu...