Știu cum e pe rețelele sociale: totul e „țiplă”, pozele sunt brici, lumina e perfectă și cafeaua pare că nu se răcește niciodată. E o lume unde ambalajul a devenit mai important decât conținutul. Dar viața adevărată, aia pe care o trăim toți, se întâmplă exact când nu ne vede nimeni, când avem telefonul în buzunar sau când suntem prea ocupați să fim, pur și simplu, oameni.
Problema e că am început, încet-încet, să ne măsurăm viața, fericirea și chiar orașul după ecranul ăsta mic care filtrează totul. Și, în loc să vedem tabloul întreg, folosind perspective multiple, am ajuns să judecăm realitatea fragmentat.
În Bistrița noastră digitală, lucrurile nu se mai explică, ci se aruncă așa, la bucată. Primești o poză făcută în grabă din mașină, un clip de zece secunde filmat cu mâna pe volan sau o postare scurtă de două rânduri și, gata, ai verdictul. Instantaneul ăla devine dovada supremă, deși e doar o secundă dintr-o poveste mult mai mare pe care n-o știe nimeni. E ca și cum ai vedea o poză cu portofelul meu în zi de salariu: pare un monument al abundenței, dar e doar un unghi convenabil care ascunde facturile, ratele și restul care trebuie să-mi ajungă până la finalul lunii.
Ne-am obișnuit să privim prin gaura cheii și să avem pretenția că am înțeles ce se întâmplă în toată casa. E normal să reacționăm, suntem ființe emoționale. Vedem ceva care ni se pare strâmb și simțim nevoia să „facem dreptate”.
Dar problema apare când reacția asta de moment, de multe ori instinctivă, ia locul înțelegerii. Am ajuns în punctul în care nu mai întrebăm nimic după ce am văzut „fâșia” aia de adevăr pe ecran. Te-ai enervat, ai simțit cum îți crește pulsul, ai dat share și mergi mai departe prin oraș convins că ai înțeles totul, deși n-ai văzut decât o umbră.
Pe vremuri, jurnalismul avea niște reguli de bun-simț – un fel de igienă a minții pe care ar trebui să o aplicăm toți azi, nu doar cei care scriu la ziar.
Verificai sursa, sunai și partea cealaltă – nu ca să le ții partea, ci ca să nu fii tu cel păcălit de prima aparență. Separai clar ce e un fapt, adică ceva ce s-a întâmplat sigur, de ce e doar părerea sau frustrarea ta. Nu erau fițe de oameni bătrâni, ci niște centuri de siguranță care te împiedicau să dai cu capul de realitate.
Pentru că realitatea e, prin definiție, complicată. Are nuanțe, are explicații, are „de ce-uri” ascunse. Dacă o tai în bucăți mici ca să încapă într-o postare, o deformezi imediat. Fără pașii ăștia de verificare, nu mai informăm pe nimeni, ci doar plimbăm imagini care pot fi reale în sinea lor, dar pe care nu le înțelege nimeni până la capăt.
Uitați-vă la exemplul clasic cu banca murdară din parc, care apare periodic pe grupurile de „sesizări”. Vezi poza și zici imediat: „Uite nesimțirea, uite mizeria, unde e administrația, unde sunt amenzile?!”.
Dar poza aia, oricât de clară ar fi, nu-ți spune când a fost făcută. Nu-ți spune dacă n-a fost o vijelie acum cinci minute care a adus frunze și noroi sau dacă un grup de tineri „bine crescuți” tocmai și-au bătut joc de ea. Totuși, odată urcată pe net, imaginea aia încetează să mai fie o simplă poză; devine verdict. Fără drept de apel și fără nici o nuanță.
Așa funcționăm acum: bucățica aia de imagine devine toată explicația de care avem nevoie. Și cum nu avem context, ne strângem toți în secțiunea de comentarii și începem să „brodăm”. Unul zice ceva, altul îl completează cu o frustrare personală de acum trei ani, al treilea scoate o teorie a conspirației și, în zece minute, am transformat o simplă presupunere într-un mare adevăr colectiv. Nu se mai numește informare, ci reacție în lanț: vezi poza, te enervezi, scrii un comentariu tăios și dai sentința. E un tribunal popular care funcționează 24 din 24, direct din bârlogul fiecăruia.
E ca un spectacol care nu se mai termină niciodată. Un episod de indignare este înlocuit imediat de următorul, fără nici o pauză de gândire, fără nici o reflecție.
Nici nu terminăm bine de înjurat banca murdară, că apare un clip cu un șofer care a parcat prost și ne mutăm atenția acolo. Nu pentru că realitatea ar fi falsă, ci pentru că ne este prezentată fragmentat, ca un film din care vezi doar câteva cadre. Și în haosul ăsta, comentariile nu mai sunt doar niște păreri secundare, ci devin parte din știre. De multe ori, citim comentariile înainte să ne uităm cu atenție la poză.
Mulți invocă libertatea de exprimare ca pe un drept absolut: să poți spune orice, oricând și oricum. În paralel, există o masă uriașă de oameni dispuși să creadă aproape orice – mizerii, manipulări, minciuni împachetate convenabil. Oameni care se lasă agățați emoțional și conduși ușor de discursuri fabricate.
Lumea online a devenit spațiul unde „libertatea de exprimare” e invocată la fiecare pas, dar aplicată foarte selectiv: e foarte prezentă când cineva ne confirmă ce credem deja, dar devine discretă sau agresivă când apare cineva cu o explicație logică, una care ne strică plăcerea de a fi indignați.
Nu vreau să idealizez presa de altădată, că nu e cazul. Știm toți că și ea a greșit, că a fost influențată de interese politice sau economice ori că a mai „întors-o ca la Ploiești” în funcție de cine plătea reclama.
Dar diferența e una de structură: acolo măcar exista o formă de responsabilitate asumată. Exista un redactor-șef, exista un „cap limpede”, exista un nume pe un articol, exista un mecanism – chiar și imperfect – prin care o eroare putea fi recunoscută.
În noul peisaj digital, responsabilitatea s-a topit iar conținutul emoțional și manipulator este favorizat. Chiar și discursul toxic. Dacă o știre e falsă, cine e de vină? Algoritmul? Cel care a dat share? Cel care a comentat primul? Publicul vulnerabil? Nimeni și toți deopotrivă. Rămâne doar un șuvoi de reacții unde realitatea nu mai e descoperită prin muncă de teren, ci construită din fragmente zgomotoase care nu mai lasă loc pentru nici o discuție așezată.
În lipsa acestor filtre de siguranță, ne trezim că trăim într-o lume construită aproape exclusiv din reacții. Fragmentele astea sunt uneori atât de convingătoare încât par adevăruri complete.
Te uiți la ele și spui: „Păi văd cu ochii mei!”. Dar ce vezi e doar ce a vrut cel care a ținut telefonul să vezi. Vezi decupajul, nu contextul.
Soluția nu e să devenim nostalgici și să ne întoarcem la mașina de scris. Tehnologia e utilă. Dar ar fi bine să fim puțin mai atenți la cum o folosim. Să fim un public mai educat, care nu înghite orice momeală vizuală doar pentru că îi hrănește o frustrare de moment. Avem nevoie și de jurnaliști care să aibă curajul să refuze goana asta după viteză și după titluri atractive și să prefere să dea știrea cu zece minute mai târziu, dar corect.
La finalul zilei, nu imaginea în sine e problema. Problema e felul în care am ajuns să confundăm o fotografie cu o explicație.
O societate informată nu e cea în care duduie internetul de poze, ci una în care oamenii au destulă stăpânire de sine încât să nu confunde un pixel cu un adevăr întreg. Restul e doar vodevil care ne consumă energia și timpul. Uneori ne convinge, alteori ne obosește, dar rareori ne ajută să fim cetățeni mai buni sau să avem un oraș mai așezat. Altfel, o să continuăm să avem „dreptate” pentru zece secunde, o să ne simțim bine că am făcut pe cineva praf în comentarii, după care o să trecem, pe pilot automat, la următoarea indignare de serviciu, în timp ce realitatea de lângă noi rămâne la fel de neînțeleasă.
Online-ul este o colecție de momente perfecte, dar viața reală, obiectivă, se consumă între ele. Degeaba ne măsurăm valoarea după un ecran care filtrează realitatea. Suntem exact unde trebuie să fim.
#imaginarul_personal
Marius Conon
