Patru filme de scurtmetraj, produse în anii ‘60-‘70 în Cehoslovacia, fosta Iugoslavie, Ungaria și România – țări partenere în programul KineDok – au fost proiectate recent la Bistrița. La proiecție au participat și două invitate speciale care au intrat în dialog cu publicul din Bistrița. Ne-au povestit despre tulburătoarea percepție pe care spectatorul contemporan o proiectează asupra filmelor de Arhive.
A fost o seară specială la Palatul Culturii, cu prilejul unui eveniment de excepție din seria Kinedok. „Umbrele istoriei” s-a intitulat evenimentul care ne-a prilejuit vizionarea a patru filme de patrimoniu. Acestea au fost selectate și prezentate de Adina Brădeanu (critic şi istoric de film).
Cum se vede trecutul comunist al acestor țări? Cum a fost el documentat în arhivele de film? S-a dovedit că nu doar istoria regională comună la care fac referire unește aceste filme. Ci și faptul că fiecare film deschide o discuție în jurul noțiunii de „patrimoniu”. Patrimoniu – perceput ca moștenire materială sau imaterială primită de la generațiile anterioare.
A fost o incursiune tulburătoare în trauma definitorie a Holocaustului. În comunitățile mici ale „Blocului Estic” modelat de „Cortina de Fier”. Între umbrele vechii structuri care bântuie încă prezentul cu tot mai puține puncte de convergență cu trecutul.
„Un oraș donat” – filmul regizat de Vladimir Kressl în Cehoslovacia anului 1965 – a prezentat scurte secvențe video filmate într-un lagăr nazist. Acestea au fost suprapuse peste schițele unui artist parcă prezent între zidurile închisorii – care a surprins atrocitățile, spaima și durerea persoanelor încarcerate. Avem acces la adevărul istoric? Cum s-a reușit obturarea adevărului și care mai este credibilitatea arhivei? Filmul nazist era în realitate fals. Nu imaginea pretins documentară, ci desenul și documentul de arhivă au restabilit adevărul.
La fel de dramatic, al doilea film proiectat la Palatul Culturii Bistrița, i-a conturat pe vechii „Locuitori ai castelelor Ungariei”. Filmul (regizat de Judit Elek în 1966) explorează patrimoniul construit în fascinante detalii ale construcțiilor de altădată. Dar și memoria care se diluează, odată cu dispariția fizică a martorilor săi.
Savuros s-a dovedit și cel de-al treilea film regizat în 1970 de Krsto Papic – Lăsați să ni se audă vocile.
Filmul documentează stațiile radio pirat independente din fosta Iugoslavie. Un tânăr de la țară pasionat de radio și-a construit un post – din resturi și deșeuri. A oferit astfel comunității rurale o adevărată platformă de mobilizare populară, dar și o documentare a vieții rurale din anii 70.
Ultimul film – „Letopisețul lui Hrib” regizat de Slavomir Popovici în 1974 – a readus în lumină un muzeograf amator din România care și-a transformat casa în muzeu al tradițiilor locale. Muzeul nu a supraviețuit morții custodelui său, survenită curând după căderea regimului Ceaușescu. Presiunile și aspirațiile hrănite de noua ordine capitalistă au distrus muzeul. Așa cum au permis și distrugerea fabricilor și a studiourilor de film rămase în urma fostului regim.
Programul a fost alcătuit de Adina Brădeanu, inspirată de nostalgia care pare că se amplifică îngrijorător. Formele de autoritarism, proliferarea populismelor și dezinformarea platformelor de comunicare au ajuns să modifice percepția asupra trecutului pe care îl reconfigurează, denaturându-l.
Adina Brădeanu lucrează interdisciplinar între Marea Britanie și România.
În Marea Britanie, este cercetătoare afiliată proiectului hISTROX, dezvoltat de Facultatea de Lingvistică a Universității din Oxford pe baza unui corpus de materiale audio-vizuale produse în anii ‘60 în comunitățile de istro-români din Peninsula Istria. Deţine un doctorat la Universitatea Westminster, Londra (2017) despre cultura instituțională a studioului de film documentar „Alexandru Sahia”. În România, curatoriază, începând din 2013, programul SAHIA VINTAGE, dezvoltat în colaborare cu Asociația One World Romania. Proiectul a inclus până în prezent proiecții de film în spații publice, o serie de DVD-uri tematice și platforma online omonimă.
La discuțiile post-proiecție cu publicul din Bistrița a participat și Monica Sebestyen – arhitect, manager cultural și co-fondatoarea Festivalului de Film UrbanEye. Festivalul se focalizează asupra mediului contruit și a vieții urbane.
Monica Sebestyen e directoare a Cinematografului ARTA din ClujN. Deţine un doctorat în arhitectură la Universitatea de arhitectură Ion Mincu, Bucureşti (2012).
În ultimii 10 ani a dezvoltat diverse proiecte culturale axate în principal asupra filmului, arhitecturii și educației. În aceste proiecte interdisciplinare este preocupată şi de posteritatea filmele de patrimoniu-arhivă şi a tipurilor de problematici pe care acestea le ridică pentru înţelegerea critică a istoriei recente.
