20.2 C
Bistrița
miercuri, iunie 16, 2021

OAMENI din BN. Mihaela Vancea, despre o experienţă cutremurătoare, în Uganda: „Am simțit că orice e posibil”

Mihaela Vancea, tânăra din Bistriţa care a absolvit Colegiul „Liviu Rebreanu”, o strălucită olimpică la Limba şi literatura română, şi-a petrecut vara în capitala Ugandei – Kampala. A fost profesor voluntar într-o organizaţie care funcționează atât ca școală, cât și ca orfelinat. Copiii de pe stradă sunt aduși aici pentru a primi un adăpost și educație. Kawempe Youth Development Association. Pe scurt, KYDA.

Pentru a ajunge la KYDA, urci un drum șerpuit și neasfaltat… Pe margine sunt improvizate diverse tarabe cu banane. Printre ele se plimbă nestingherite capre care își caută câte ceva de mâncare prin gunoaiele aruncate pe jos.

Nu vezi coșuri de gunoi pe aici, în principiu resturile sunt aruncate pe jos, mai apoi adunate grămadă și arse. Tot pe drumul acesta, la fel ca pe toate străzile din Kawempe și alte cartiere mai rurale, vezi copii care aleargă și se joacă desculți. De îndată ce te văd se opresc să strige după tine bye, mzungu! Mzungu, bye! Și dacă nu saluți imediat, aleargă țipând după tine până sunt siguri că i-ai auzit...”, ne-a mărturisit Mihaela Vancea.

Cum a ajuns tânăra din Bistriţa în estul Africii – puteţi afla accesând linkul de mai jos:

OAMENI din BN: Mihaela Vancea, absolventă CNLR şi olimpică de aur, a făcut minuni pentru copiii din Uganda

Când ajungi la școală, dacă ești deja o față cunoscută, copiii de aici te strigă pe nume – ne-a mai povestit Mihaela Vancea. Instant îți dai seama că legătura cu ei este mai strânsă, în momentul în care renunță la mzungu (om alb) în favoarea numelui tău.

Din peisaj fac parte o curte mare și alte cinci clădiri, dintre care trei în stare foarte proastă, cu acoperișuri de tablă găurite pe alocuri, prin care intră ploaia. Cu săli de clasă întunecate, cu uși și geamuri de lemn, cu materiale de construcție depozitate în spatele clasei.

Tablele sunt sparte. O cameră vecină cu una din sălile de clasă adăpostește câteva capre. „Cred că au în jur de zece capre și le țin nu pentru carne sau lapte. Ci pentru copii, ca să învețe să fie responsabili. Uneori, dacă animalele fac mișcări bruște pot să împingă bucăți de cărămidă în cealaltă încăpere, unde se țin cursuri. De obicei însă, în timpul zilei animalele se plimbă prin curte și nu deranjează orele..”, explică Mihaela.

Școala funcționează și ca orfelinat: miza principală a celor de la KYDA este aceea de a ajuta copiii de pe stradă, de a le oferi un adăpost, o educație și perspective mai bune în viață.

Pe lângă școala primară (clasele I-VI), există și un grup vocațional, un fel de școală de meserii. Fete cu vârste cuprinse între 15-30 de ani vin aici să facă cursuri de croitorie sau hairstyling pentru a-și putea găsi un loc de muncă. Totodată, copiii recrutați de pe străzi intră pentru un an de zile la ceea ce numesc ei catch up class.

Pe parcursul acestei perioade, copiii sunt ajutați să se integreze printre ceilalți. Le sunt testate cunoștințele generale și nivelul de engleză. La fel și interesele pe care le au. Ulterior se stabilește dacă își vor continua studiile în școala primară sau dacă vor fi îndrumați spre școli de meserii…

Nu ni s-a impus nimic, atunci când am ajuns aici. Toate activitățile au fost la alegerea noastră. Pot să spun că am avut avantajul de a ști ce mă așteaptă. În cadrul trainingului din aprilie, am cunoscut asociația gazdă și locul în care vom lucra ca voluntari…”, a recunoscut Mihaela.

Dar când s-au întors, după trainingul din aprilie, prioritățile de atunci au fost înlocuite de altele. „Pentru proiect am avut fiecare un buget de 180 de euro, pe care puteam să-l alocăm activităților din cadrul școlii. Programul nostru a fost de luni până vineri de la 9 dimineața la 16 după-masa. Fiind nouă voluntari cu background-uri diferite, fiecare din noi a avut altceva de oferit. Unii – cunoștințe în construcții, alții – în domeniul educației, psihologiei sau economiei. Prima săptămâna a fost una de orientare și planificare. Am ajuns aici și a trebuit să luăm decizii. Iar prima decizie a fost de a ne împărți în două echipe: edificare și educație…”, a explicat Mihaela Vancea.

Unul din băieții cu experiență în domeniul afacerilor a ținut ore pe acest subiect cu fetele din grupul vocațional. A încercat să le explice cum funcționează o afacere, care sunt pașii pentru a ajunge acolo. Cum să-și calculeze veniturile, să anticipeze eventuale pierderi și câștiguri. Cum să atragă clientela etc. Un curs de care s-au bucurat, căci dacă le întrebai, toate îți spuneau același lucru: că vor să-și deschidă o afacere.

Eu am lucrat împreună cu alte două fete cu copiii din clasele primare și cu cei din catch up class. De asemenea, țineam în fiecare miercuri ședințe cu asistenții sociali pentru a rescrie împreună dosarele copiilor și ale fetelor înscrise la cursurile menționate. Multe dintre aceste dosare erau incomplete sau tratate superficial, motiv pentru care am început aceste întâlniri. Cu copiii eram mai mereu, dar ore propriu zis aveam de la 11 la 12 și de la 14 la 16”, își amintește Mihaela.

A fost un proces lent: voluntarii au încercat să păstreze lucrurile cât mai simple. Limba a fost și ea o barieră uneori, pentru că doar cei de la clasa a patra în sus vorbeau engleză fluent. Ceilalți vorbeau ugandeză. „Am învățat și eu câteva lucruri în limba lor, cât să pot lega o conversație cu cei mai mici. Am ținut ore de igienă corporală, igiena mediului înconjurător, ore de engleză, de dezbateri, scriere creativă sau ore în care pur și simplu am spus povești sau ne-am jucat. Luni era zi de curățenie generală. Adunam gunoaiele împreună cu copiii. Le arătam cum ne folosim de coșul de gunoi, astfel încât să păstrăm mediul mai curat. Prin jocuri am încercat să-i învățăm să se spele pe mâini după folosirea toaletei, după ce se joacă cu animalele sau înainte de a mânca…”, a mai povestit Mihaela.

Tot prin jocuri și povești voluntarii au discutat și despre valori umane: prietenie, familie, conflicte, empatie. Și-au programat activități prin care i-au încurajat pe copii să se prezinte, să exerseze saluturile, să mulțumescă, să ceară frumos când au nevoie de ceva. Activități care să încurajeze conversația în defavoarea gesturilor agresive. În primele săptămâni, de pildă, copiii aruncau cu pietre unii după alții, de fiecare dată când se certau.

Nu au lipsit nici jocurile de identificare a emoțiilor. „Gama lor de stări oscila între mă simt rău și mă simt bine. Aici am folosit trucuri din teatru, jocuri de rol, exerciții care să-i ajute să se exprime mai bine și să le stimuleze creativitatea. Am încercat pe cât posibil să stăm în afara sălilor de clasă, să fim afară. Am organizat dezbateri pro și contra igienă, pro și contra violenței animalelor. Copiii au fost de fiecare dată receptivi. Se bucurau de orele astea, pentru că știau că nu primesc note, nu îi pedepsește nimeni, nu există răspunsuri greșite. Cel mai tare s-au bucurat de povești. Citeam împreună și discutam pe marginea lor…”, ne-a mai explicat Mihaela.

Primul impuls:  Vrei să schimbi totul, să creezi ordinea pe care o cunoști acasă

Mereu se poate ajuta cu ceva. Sălile de clasă au mare nevoie de renovare, e inuman să înveți în condițiile acelea… Au nevoie de acoperișuri noi, de scaune și bănci. De o grădină mai mare și de animale, care să reprezinte surse principale de hrană.

Copiii mânâncă zilnic un fel de mămăligă cu fasole. Mai mult, au nevoie să fie testați și tratați pentru HIV, hepatită, malarie. Fetele de la cursurile de croitorie și hairstyling au nevoie de materiale pentru absorbante refolosibile. Dormitoarele trebuie renovate, au nevoie de curent electric, de plase noi pentru țânțari.

Adevărul e că atunci când ajungi aici, primul impuls e să vrei să schimbi totul, să creezi ordinea pe care o cunoști acasă. Însă ei trebuie să fie la fel de implicați în generarea oricărei schimbări. Tocmai de aceea cred că în paralel cu aceste proiecte de natură materială, trebuie să livrăm în măsura în care se poate și niște cunoștințe. Trebuie să le oferim soluții sustenabile, să învețe cum să se descurce fără ajutorul voluntarilor, fără donații și alte gratuități.

O donație nu schimbă o mentalitate…

Nu vreau să privim spre cei de aici doar ca la o cauză nobilă și atât. O donație nu schimbă o mentalitate. Prin urmare, consider că au nevoie de un mic imbold pentru a se pune pe picioare și a gândi proiecte pentru ei înșiși fără nicio intervenție exterioară. Am încercat pe cât posibil să lucrăm și la acest aspect cu membrii organizației din Uganda, să le provocăm puțin gândirea, să-i facem mai creativi și mai orientați spre găsirea unei soluții la orice problemă pe care o întâmpină.

Chestiunea apei potabile e aproape rezolvată. Le sunt profund recunoscătoare tuturor celor care ne-au ajutat. Odată cu campania aceasta și cu implicarea atâtor oameni, am simțit că nu suntem doar nouă voluntari în proiectul acesta. Ci suntem mult mai mulți… Am simțit cât de importantă e comunitatea, cât de important e să acționezi în echipă. Am simțit că orice e posibil.

Împreună am reușit să facem lucrul acesta minunat. Dar aș vrea să explic puțin cum funcționează sistemul de colectare și filtrare a apei numit slow sand filtration system. Ni s-a spus de la început că nu e recomandat să săpăm după surse de apă, deoarece aceste ape sunt prea murdare pentru a putea fi folosite ca sursă potabilă.

Prin urmare, varianta pentru care am optat a fost aceea de colectare a apei de ploaie prin unirea streșinilor de la două clădiri care au acoperișuri noi. Apa ajunge prin țevi la filtrul construit subteran. Acesta este compus din două încăperi, prima colectează apa prin partea inferioară a bazinului, odată ce nivelul apei crește, ea traversează a doua încăpere, care conține straturi de nisip special cu rolul de o filtra. Ulterior, apa potabilă trece mai departe într-un rezervor subteran. De aici, ea este transferată într-un rezervor din aluminiu cu ajutorul unei pompe electrice, gata să fie consumată.

Încă de la început, noi am fost cei care am avut acces la această sumă de bani. Contul pe care l-am folosit a fost unul european, din dorința de a evita posibile incidente cu băncile ugandeze. Inginerii au demarat proiectul la începutul lunii august, când am primit primele fonduri. Am lucrat și noi cu ei, am ajutat cu ce s-a putut, săpat, amestecatul cimentului. Am cumpărat materialele împreună cu ei, i-am consultat cu privire la prețurile și calitatea acestora.

Nicio clipă nu am lăsat banii pe mâna altora. Am strâns toate chitanțele și am supervizat munca în permanență. De altfel, pe pagina campaniei a fost postat fiecare progres pe care l-am făcut. Teoretic, proiectul trebuia finalizat în două săptâmâni, iar alte două săptămâni erau necesare pentru uscarea tuturor materialelor înainte ca sistemul să fie pus în funcțiune. Pe parcurs, au intervenit diverse provocări care au prelungit acest proces.

Cu toate acestea, chiar dacă nu vom fi aici când se va deschide robinetul prima dată, pot să asigur lumea că toate materiale sunt cumpărate și toate costurile plătite. Acum, înainte de plecare mai trebuie conectată doar pompa electrică și suntem gata. Ne îndreptăm spre casă în 9 septembrie, dar așteptăm de la cei din KYDA un video cu primul pahar de apă.

Câteva impresii despre cultura şi civilizaţia ugandeză…

Cu siguranță. Ne-am făcut câțiva prieteni cu care am ieșit prin oraș, am mers la cursuri de dans african, la festivalul de Rolex (o mâncare tradițională ca un fel de clătită cu omletă în interior). Am jucat fotbal cu mingi făcute din frunze de banane.

Am ajuns chiar la o nuntă ugandeză încă din prima săptămână. Am gătit cassava împreună cu vecinii noștri, am mers la sursa Nilului în Jinja, am ajuns la Ecuator si am avut ocazia de a sta în emisfera nordică, dar şi în cea sudică… Am învățat să gătim matoke (bananele verzi) care au un gust foarte similar cu cel al cartofilor. Am învăţat să ne facem suc din fructul pasiunii.

Ne-am aventurat în trafic pe Bodaboda, am mâncat chapatti, am mers la muzeu şi la teatru. Am încercat să intrăm în lumea lor și să o înțelegem… Să fim cât mai puțin turiști, și cât mai mult localnici. Tocmai de asta la strigarea mzungu, am ajuns să spunem No, no mzungu. Me muganda. (Sunt din Uganda).

Au o apropiere mai spirituală față de lume. Sunt foarte credincioși. Biserica joacă un rol extrem de important în viața lor socială. Impresionantă este și răbdarea pe care o au în orice circumstanță, mai ales când vine vorba de așteptare.

Au răbdare în trafic, la coadă, în ședințe sau când celălalt întârzie cu orele. Aici am descoperit așa-numita oră ugandeză… Dacă cineva îți va spune că vă vedeți la unu, cel mai probabil ajunge la ora două sau trei. Vin în zece minute implică o așteptare de la treizeci de minute în sus. Pentru noi a fost frustrant, căci această nouă măsurare a timpului ne-a dat de multe ori planurile peste cap.

Un prieten adevărat este cel care îşi împarte mâncarea cu ceilalți...

Cum sunt copiii din Uganda, față de cei din România? Nu aș putea să generalizez. Raportându-mă însă la cei cu care am petrecut timp vara aceasta, aș zice că nevoile diferă. Nu cer jucării, cer o familie. Nu cer dulciuri, ci își doresc apă și mâncare. Împart absolut totul, un pahar cu apă, un biscuit, o banană, orice.

Pentru ei un prieten adevărat, e cineva care împarte cu ceilalți mâncarea. Am văzut în ei niște copii umili, maturi, rezistenți. Sunt acolo să te ajute cu orice ai nevoie. Spuneam că unii voluntari s-au axat pe partea de construcție. A fost mult de lucru, de săpat, iar copiii, chiar și cei mai mici, de 6 ani, de abia așteptau să pună mâna pe o lopată. Se uitau la voluntari și făceau și ei același lucru, după puterile lor. Sigur, pentru ei era un joc, se distrau din toate activitățile, dar puteai să și citești o sete incredibilă de a învăța lucruri noi. Au o energie și o veselie incredibilă în ei. Nu îi simți obosiți sau deprimați cu toate că ar avea toate motivele să fie așa.

Cea mai importantă lecție…

Cea mai importantă lecţie pe care le-am oferit-o copiilor? Greu de zis… Poate e lecția (nespusă) despre mzungu și tot ceea ce implică acest cuvânt. Îmi amintesc că în aprilie unul dintre copii s-a ascuns într-un copac și a început să plângă de îndată ce ne-a văzut. L-am speriat. Eram diferiți de ceea ce știa până atunci. Prin urmare, sper că vara asta am reușit să le arătăm că suntem exact ca ei, că avem emoții comune, că simțim lucrurile la fel, că suntem egali…

La rândul nostru, am învățat că suntem produse ale culturii în care am crescut. Că în lume sunt moduri diferite de a fi uman și trebuie să învățăm să le acceptăm.

Dezamăgiri…?

A fost o dezamăgire faptul că unii ne priveau as if we were walking money. Ne opreau pe stradă și ne cereau bani. La început era amuzant, o luam ca pe o glumă și răspundeam în consecință. Dar în timp a devenit obositor. A fost o provocare să cumpărăm orice, în contextul în care totul se negociază, inclusiv cursul valutar. Primul preț pe care l-am primit de fiecare dată, a fost preț de mzungu, adică un preț dublu sau triplu față de suma reală.

În aceeași ordine de idei, îmi amintesc că în primele zile, copiii de la școală erau îndemnați de profesori să ne cânte zilnic We are happy to see you today și să ne aplaude mereu. Ca o sărbătoare incredibilă a faptului că eram acolo. Un spectacol greu de digerat să vezi profesori care mobilizează copiii către un mic performance dedicat oamenilor albi.

După ce cântecele au încetat, o altă dezamăgire a fost modul de predare al profesorilor. Sistemul acela de copiat din carte cuvânt cu cuvânt pe tablă.

Când am ajuns să ținem ore cu ei, ne-am dat seama că micuților le era teamă să vorbească, să-și exprime opinia. Asta pentru că sunt obișnuiți ca profesorul să vorbească toată ora, în timp ce copilul ascultă și scrie cuminte în caiet.

Comunicarea e prea puțin încurajată, iar atunci când există, există la unison, când elevii sunt rugați să repete în cor anumite propoziții sau definiții. M-a întristat să citesc în caietele lor enunțuri despre boală, moarte și închisoare. De fiecare dată când aveau de spus ceva despre membrii familiei, era un eveniment nefericit…

M-aș întoarce să văd cum s-a schimbat școala, să văd cum au crescut copiii cu care mi-am petrecut vara. Dar nu știu dacă m-aș întoarce pentru vacanță sau să vizitez. M-am simțit captivă în multe momente…

*******

Ioana Mihaela Vancea a absolvit Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu”, profilul Ştiinţe ale Naturii bilingv în 2012. În 2015 a absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Babeş–Bolyai, Cluj-Napoca, cu un Master în Studii literare româneşti. A publicat multe articole şi cronici în revistele „Euphorion” şi „Cultura”. Printre distincţiile obţinute se numără şi premiul la Olimpiada de Limbă, Literatură şi Spiritualitate Românească, etapa internaţională, Baia Mare, 2012, diplome de merit, premii speciale pentru experienţa de lectură, premiul I Olimpiada de Limbă‚ Comunicare şi Literatură Română „G. Călinescu”‚ etapa naţională, Ploieşti, 2011, premiul I Olimpiada de Limbă‚ Comunicare şi Literatură Română „G. Călinescu”‚ etapa naţională‚ Arad, 2010.

ARTICOLE SIMILARE

Bistriteanul TV

Sponsorizate

VIDEO: Terase din sticlă pe sistem Valedo retractabil – propunerea POP&POP Glass Solutions pentru cei mai pretențioși clienți

Există probabil zeci de moduri de a închide o terasă, dar pentru cei pretențioși, care vor...

BistriVet angajează contabil, Filadelfia Group caută șoferi profesioniști și însoțitor de grup Grecia / Bulgaria

Noi locuri de muncă sunt disponibile în Bistrița: BistriVet angajează contabil. Filadelfia Group caută șoferi profesioniști,...

CASA RUSU Bistrița: TOMBOLĂ și un TOP 10 super piese de mobilier pentru casa ta 

Dormitoare, sufragerii, fotolii sau colțare în stil clasic sau modern, pe toate le găsești în oferta...