13 C
Bistrița
marți, iunie 15, 2021

OPINII: Fața nevăzută a… PANDEMIEI

Ca la un semn, cu toții ne-am oprit
Din zbatere și multă fugă, fără de folos
Căci ceasurile vremii înapoi s-au dat,
Iar boala, frica, deznădejdea
Întreaga lume au întors pe dos.

Cât de slăbiți și fără de putere
Suntem, în fața bolii și a morții!
Când chinul ne răpune, ne-așază în genunchi,
Egali suntem; în fața greului și-a sorții!

Nadia Linul Urian

Încerc să aștern pe hârtie câteva gânduri despre perioada pandemiei, ce-mi vor rămâne în suflet, multă vreme. Nu am să pun întrebări și nici nu voi căuta răspunsuri. Multă vreme de aici înainte, o vom face, cred, cu toții.

„Șocul” întreruperii cursurilor l-am acceptat, în mare grabă. Fără să avem timp prea mult să ne dezmeticim. Ca o normalitate, poate, în situația în care, în ultima zi de școală aveam în clasă doar trei elevi. Restul, până la 15 erau răciți cobză, cu mine, în frunte. De câțiva ani m-am obișnuit cu acest fenomen, pe care îl tratez cu paracetamol și indiferență, fără să mă gândesc să stau o zi măcar acasă, ca majoritatea dascălilor. Nu făceam o formă gravă de răceală.

Îmi amintesc apoi de întrebarea pusă de cineva, în magazin – „Aveți drojdie?” – în primele zile ale izolării, când toată lumea cumpăra făina și drojdie – ca o posibilă salvare de la ceva… Despre privirea șocată a vânzătoarei, care parcă n-ar mai fi auzit niciodată acest cuvant – drojdie… Cum să aibă? La raft?

De parcă ai fi cerut carne, la liber, pe vremea lui Ceaușescu.

Despre gustul dulce al pâinii frământate în casă și coaptă în cuptor, pentru că nimeni nu a mai avut timp de așa ceva. Unii au uitat cum se frământă aluatul, sau nu au învățat până acum.

Îmi amintesc de emoția puternică a acelui „Hristos a înviat!” rostit de la balcoane, străbătând liniștea nopții, ca un ecou. Despre lacrimile ce curgeau fără oprire. Niciodată, slujba în biserică nu fusese mai frumoasă, ca acum! O vedeai doar înregistrată.

Îmi amintesc de tristețea și plânsul rudelor rămase în străinătate, neputând să se întoarcă în țară, la timp. Ei mai aveau încă la ce. „Vreau să mă întorc și să mor acasă! Numai să treacă necazul. M-am săturat! Nu mai pot!

Îmi amintesc de răutatea oamenilor, care îi priveau pe toți cei veniți din străinatate, ca pe bolnavi incurabili. De ce s-au întors? De ce n-au rămas acolo? Să aducă boala?

Și felul în care unii stăteau ascunși în propria casă, după ce au anunțat autoritățile, ca să nu devină țintă sau pericol. De ei se îndurau și vecinii binevoitori, cu ceva mâncare agățată în plasa din gard sau cu lemne pentru foc.

Erau, de fapt, norocoșii care mai aveau nu doar vecini, ci și sobe, în case. Era un risc și pentru cei ce le dădeau o mână de ajutor, dar și o lecție de viață pentru mulți alții.

Îmi amintesc de dorul bunicilor de nepoții lor, care nu-i puteau vizita, ca să nu-i contamineze. Cu ce? Cu prea multă dragoste? Unii, de departe, nu puteau să riște controale sau amenzi și trimiteau bunicilor medicamente prin curierat, plătind de zece ori prețul. S-ar fi crezut vinovați dacă s-ar fi îmbolnăvit.

Îmi amintesc de vestea că X sau Y s-au infectat, de discuțiile telefonice pe această temă, de tristețea celui ce rămânea în izolare la domiciliu, până când venea rezultatul bun… Ca să nu mai spunem de spaima sau… rușinea…? 

Doamneee? Ce s-a întâmplat cu noi? Așa, deodată?

Până când cineva a dat un raspuns, pe FB „Domnilor, mama s-a vindecat! Este bine! Am fost și eu internată cu ea. Este virus, nu SIDA, oameni buni!

Îmi amintesc de drumurile închise, când nu puteai să ajungi la cimitir, la mormântul alor tăi, să pui o lumânare și o floare. Nicicând, buruienile nu au năpădit mormintele, ca acum. Cum să o faci? Riscai amenzi. Ce puteai scrie în declarație?

Despre încurajările băiatului, de departe:

– Mai puteți, dragii mamei? La bloc este greu cu copil mic. Ce înțelege el, la un an și jumătate?

– Doamne, mamă, acum este greu? Acum, când ai de toate? Și curent electric, și telefon, mâncare și condiții… Ce-ți lipsește? Acum este greu?!

Era de fapt o autoîncurajare, în situația în care, singura ieșire cu copilul era până în balcon.

– Hai, spune „Trei” căci ieșim pe balcon. Vrei?

Îmi amintesc de vremurile de criză, în care posturile trebuiau să se reducă la firmele particulare, chiar cu motivul unei discuții la un pahar de băutură, când lucrurile mai scapă de sub control. Șeful dă telefoane, amenință, se răzbună. Cu cât risc trebuie să rămâi om, să nu-i faci rău celui de lângă tine, să nu-l lași fără pâine? Doar pentru că cineva îi vânează postul. Să reziști presiunilor și amenințărilor, să-ți salvezi colegul și să poți dormi liniștit, în vremuri de criză. Acestea sunt momentele care îți încearcă moralitatea, credința, caracterul, egoismul sau răutatea. Nu te poți ridica pe cadavre, căci te cobori pe cranii!

Până unde merge răutatea?

– Auzi, doamnă, ce mi-o spus la telefon, lelea Lucreță? Îi supărată foc pe vecina de după casă, pe lelea Onița.

– De ce? Ce s-o întâmplat? Au vreme de supărări?

– Ba da… Știi că îs bătrâne, umblă în bote amândouă și niceuna nu are copcii. Cân’ le trebe ceva de la cooperativă, mai găsăsc pe oarecine, pe uliță, să le aducă. Plătesc, nu-i vorbă, că nu de pomană… Cu nepoții, nu să au bine, mai cu niceunul. Aeștia, fără copcii îs tare ducuciți.

Lelea Docică o strâgat-o la gard pe lelea Lucreță șî s-o luat de ie:

– Auzi, dumneata să nu-l mai trimăți pe Gore să-ți cumpere nemica, din sat. Eu îs mătușa lui și nu mneata! Înțăles -ai?

– Poi, i-am plătit, tu, fomeie, nu mi-o adus nemica de gratis!

– Nu mă-nteresază. Ai priceput? Eu i-s mătușă!

După câteva zile, lelii Onița i se lasă raău, o duc la spital și moare. Aproape 100 de ani, ce să mai zici? Vârstă frumoasă!

Îmbălsămată, femeia este adusă cu mașina direct la capelă. Sicriul trece prin dreptul porții. Mașina încetinește în fața casei ei, ca la toți cei ce pleacă pe „dâmb”. Este ultimul ei drum prin dreptul băncuței unde stătea la povești. Știa tot ce se petrece în sat. Ce să facă, biata femeie bătrână, toata ziulica? Vecinii ar fi trebuit să iasă înaintea mașinii, ca pentru ultima dată. Care vecini? „Corona” nu-i lasă… Da, regulile-s reguli!

În ziua înmormântării, în capela goală, un sicriu singur. Încet, încet, mai apare câte un om, dar stă pe afară. Puțin și pleacă. Vine și lelea Susana, în botă!

– Te-ai dus, vecină dragă! Vai, ce bine am trăit noi, laolaltă! Tătă viața!

Începe să plângă, după masca albă. Fără lacrimi. Regula-i regulă!

Mai mult de opt persoane, nu-s. Înclusiv popa și diacul.

– Restul nepoților? Unde-s? Are vreo 20. Ce-o făcut femeia asta cu averea? Le-o dat ceva?

– Păi, o trimăs coroane fiecare. Cum să margă? Nu-i Coroană pe tăt locu? Nu te poți feri de ie!

Ce vremuri! Dacă vremurile erau bune, poate era mai multă înghesuială, lângă sicriu. Da, și o plângeau nevestele nepoților, cu hohote… Da, o fost o femeie taaare de omenie. Le purta la toți grija, mai ales nurorilor, săraca, de acolo, din vârful pernelor, că era prea bătrână să mai poată ieși pe banca din uliță, sub pom. Nu mai ținea minte numele satelor de unde le-au adus nepoții. „Numa’ Dumnezeu a mai auzit de ele”… Acolo se încurca rău. Până la lelea Susana mergea, la gard și gata. „Taaare bine o trăit laolaltă! Daaa…” 

Cu vremurile astea, nu mai poți nici morții să-i plângi cum ar trebui! Vremurile și oamenii nu se uită, niciodată! Nici pandemia! Niciodată! Dumnezeu să-i ierte!

Multe ar mai fi de scris, dar regula trebuie respectată…! 

Nadia Linul Urian

ARTICOLE SIMILARE

Bistriteanul TV

Sponsorizate

BistriVet angajează contabil, Filadelfia Group caută șoferi profesioniști și însoțitor de grup Grecia / Bulgaria

Noi locuri de muncă sunt disponibile în Bistrița: BistriVet angajează contabil. Filadelfia Group caută șoferi profesioniști,...

CASA RUSU Bistrița: TOMBOLĂ și un TOP 10 super piese de mobilier pentru casa ta 

Dormitoare, sufragerii, fotolii sau colțare în stil clasic sau modern, pe toate le găsești în oferta...

VIDEO: VirtualMenu.ro – Meniu virtual pentru restaurante și cafenele – ideea genială și utilă a unor tineri bistrițeni

Un meniu virtual, pe care clientul oricărui restaurant sau cafenele îl poate accesa oricând scanând un...