Dacă vrei să vezi cum arată unul dintre sfârșiturile lumii fără să plătești bilet la cinema, mergi în Piața Eminescu. Amfiteatrul din spatele clădirii Metropolis nu mai e un spațiu public cu actori, așa cum a fost destinat. Ci, în funcție de cine-l privește atent, e un amestec toxic cu de toate. Un cadavru urban liniștit. O rană deschisă. Un braț putrezit al orașului care atârnă inert sub balcoanele de la etajul zece. O cadență de odă pângărită. Scări care invită la dezolant. Estrada mizerabilismului fascinant, cu acces gratuit.
Pe trei laturi, spațiul e flancat de un gard, ca și cum paragina ar fi contagioasă și trebuie ținută sub observație. Un gard care nu oprește pe nimeni, dar care reușește să transforme ruina aflată în carantină într-un fel de țarc pentru regrete, o cușcă unde speranța stă la izolare.
Nu mai există nici o urmă de lemn. Băncile au dispărut cu totul, lăsând în urmă doar niște trepte măcinate care arată precum dantura unui bunic dostoievskian, aflat în plină criză de febră și remușcări transcendente.
Un Cernobîl autohton – rezultat al împreunării dintre un dezastru orfan și o amnezie colectivă. Un accident de muncă sub barosul unui Grinch de la demolări. O carcasă din piatră violată de promisiuni deșarte, sodomizată de trecerea timpului sub privirile reci ale trecătorilor care confundă dezastrul cu peisajul. Abandonată în colbul indiferenței.
Din „gingiile” de ciment gri țâșnesc fire contorsionate din oțel corodat, ca niște schije uitate într-un trup de veteran.
Sunt gata să-ți ofere un antitetanos gratuit direct în gleznă. Sub scări se întinde o veritabilă capsulă a timpului: un muzeu al consumismului arhaic. Găsești acolo PET-uri, sticle și doze de aluminiu din perioada în care reciclarea era un concept SF, iar supermarketurile nici nu visau la campanii ecologice. Sunt fosilele unei generații care a băut un suc acum 15 ani și a lăsat ambalajul cadou posterității, protejat de bălăriile care azi celebrează victoria naturii asupra bunului simț.
Într-un colț, ghemuit lângă o bordură cariată, un domn cu șapcă de vânătoare și lupă analizează o urmă de noroi pe o caserolă vintage. E Sherlock Holmes. Se ridică, își scutură praful de pe pardesiul impecabil și concluzionează sec: „Elementar, dragul meu Watson: e vorba de gogoașa electorală cronică!”.
Printre trepte, buruienile au forțat armătura și ies triumfătoare la lumină. Mușchiul a crescut din belșug pe latura umbrită, încât poți să te orientezi fără busolă: nordul e exact acolo unde disperarea e mai verde.
Două găuri negre cu o geometrie interesantă. Sunt atât de mari încât ar putea înghiți un om cu tot cu promisiunile din alegeri ale candidaților. Probabil sunt portaluri către o dimensiune paralelă unde Bistrița chiar are spații verzi civilizate. În dimensiunea noastră, prin acest decor de coșmar, ți-l poți închipui doar pe Indiana Jones, sărind peste acele capcane care se cască flămânde în umbra unui peisaj post-apocaliptic.
Mai găsești acolo resturi alimentare fosilizate care hrănesc o „Fermă clandestină a animalelor”, unde rozătoarele continuă să mișune fără ca cineva să mai întrebe de ce. O madlenă râncedă. Un tambur de cablu electric ori sârmă pentru sudură, lăsat la vatră ca o relicvă a unui șantier care n-a mai început niciodată. Câteva conserve care scot limba la noi într-un rânjet ruginit. Un ziar unsuros blocat într-o crăpătură și o urmă de vopsea de acum patruzeci de ani.
Un loc uitat de Dumnezeu. O groapă de gunoi cu pretenții de esplanadă. Totul este deja scris în structura betonului – degradarea lui nu e o întâmplare, ci o condamnare la nemurirea prăfuită. Timpul aici nu mai curge, ci e metamorfozat într-o gânganie din chihlimbarul mizeriei.
Dar sub acest strat de rugină metafizică, soluția e surprinzător de pământeană. Spațiul acesta nu are nevoie de rugăciuni sau de noi ștampile, ci de inteligență modulară. E fix ce se face în orașele care chiar funcționează (Berlin, Copenhaga). Unde nu se dărâmă totul, ci se „îmbracă” ruina în ceva util și modern.
Se pot face lucruri cu bugete de bun simț, nu doar cu proiecte faraonice de milioane de euro care rămân la stadiul de machetă. E diferența dintre un deșert administrativ și un spațiu european funcțional.
O revoluție a spațiului nu înseamnă să turnăm din nou ciment electoral peste cel vechi, ci să aducem locul acesta în secolul 21 prin inteligență, nu prin inerție. Treptele astea pot fi îmbrăcate, creând un „urban lounge” veritabil care să sfideze gravitația eșecului. Un spațiu viu și „obraznic”. Deck-uri de lemn, platforme, structuri modulare și lumină solară. Apoi pot fi folosite pentru evenimente de zi: târguri de carte, expoziții de artă urbană, mici evenimente comunitare.
Dacă pe Lupeni s-a putut, aici e scenă naturală! Adio, rigiditatea brutalistă a anilor ’80!
Cele 10-12 locuri de parcare din față nu încălzesc pe nimeni. Desființarea lor ar lăsa spațiu pentru o piațetă vie, nu pentru etalarea mizeriilor. Putem aduce ecrane mobile pentru proiecții cinematografice și teatru în aer liber, sub stele, transformând murdăria în cultură.
Nu ne trebuie structuri mamut din oțel și sticlă care să coste cât un spital. Niște sisteme moderne de „vele” textile, retractabile sau fixe, care să fragmenteze soarele necruțător, ar transforma „tigaia de beton” într-o oază unde poți citi o carte fără să faci insolație.
Ori se pot crea zone de relaxare cu arbori în casete, care să ofere umbră (conceptul de pocket park). În locul vegetației sălbatice, am putea avea jardiniere inteligente și un sistem de iluminat arhitectural care să alunge sentimentul de ghetou.
Suntem prizonierii unui balcanism clasic. Ne complăcem în „curat murdar” și ignorăm că avem spațiul, avem nevoia, avem chiar și soluțiile sub nas. La un pas distanță. Ratăm totul cu talent. Ratăm oportunitatea de a avea un nod cultural. Preferăm să privim zi de zi o vitrină a eșecului decât să acceptăm că orașul aparține celor care îl trăiesc, nu celor care îl conservă în rugină.
#un_ecosistem_al_absenței
Marius Conon
